“ What is past is prologue”- Shakespeare
Nu știu dacă este oficial, dar anul acesta ar trebui să fie Anul Eminescu; sunt 175 de ani de la nașterea lui și știm că vorba asta a noastră așa ciudată cum este în “singurătatea” ei – așa un fel de creek izvorât din fluviul latinității (și nu numai) – a devenit o limbă cu personalitatea expresiei și puterea definirii unei maturități deloc vulnerabile chiar traversând o istorie încărcată “ochi”.
Pe urmă, trecere firească pentru a ajunge acel “… fagure de miere” pe care Eminescu îl preia și-l “rafistolează” – cum ar zice Nicăpetre – chestionând doar termenii evolutivi și mai ales căutând să-i dirijeze; Maestro a cărui orchstrație trece dincolo de “manuscriptul știmei” pentru că puterea nuanțării îi aparține; – cum zice Emil Cioran: “…fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit… Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată…”
Sigur, Eminescu statuar nu-i o noutatate în sculptura românească; în țară ori oriunde sunt români, chipul poetului completează spiritualitatea spațială de care avem nevoie el fiind mărturia unei vieți desfășurate parcă sub semnul acoladic al unui destin duplicitar în care binele și răul se interferează fie cu viața artistului fie cu arta lui…
Contemporani și nu tocmai Gheorghe Anghel (1904-1966) sculptor celebrat în prima jumătate a secolului și Nicăpetre – Petică Bălănică – (1936-2008) a cărui opera tronează în Centrul Cultural Nicăpetre de la Brăila – se intersectează artistic și ceea ce urmează este un Eminescu statuar compus parcă de versurile Luceafărului sub mâna maestrului Anghel și, în egală măsură meditativ romantic Eminescu lui Nicăpetre pare surprins de prezența unor “alte lumi, inaccesibile raţiunii.”cum scrie undeva Ion Stanomir… Așa încât indiferent de finalizare portretele mi se par concluzia unui dialog pornit de cuvântul eminescian căruia sculptorul – fie Anghel fie Nicăpetre – încearcă o replică dacă nu egală cel puțîn onestă: Eminescu din față Ateneului Român, monumentala siluetă pe care Anghel o concepe cariatidic ori cel din umbră pomilor ce înconjoară Câmpul Românesc (Canada) – bust “știut” numai de mâna lui Nicăpetre – par a fi “traducerea” poeziei eminesciene într-o tangentă imagistică pe măsură…
“Unde spiritul nu lucrează cu mâna acolo nu există artă”(da Vinci)
Între Paciurea – cu Himerele lui care înclină spre abstractizarea incursiunii artistice de la începutul sec XX ori Gigantul a cărui linie amintește de Rodin – și Brâncuși pentru care sculptura este “un spațiu a “esenței” din care orice element real devine irelevant, Gheorghe Anghel se pliază unei sculpturi portretustice pentru care chipul uman implică înțelegere dincolo de apariție așa cum pentru Nicăpetre – format în umbra acestora – sarcina descoperirii unei linii personale în care scepticismului analitic al observatorului lucid îl trimite mai întâi către Brâncuși ca mai apoi să se apropie curios și intenționat de chip… Omul!
”El, Gheorghe Anghel, este sensibil conectat cu arta scriitorului – zice Petru Comarnescu, autoritate critică în arta româneacă – datorită similarității lirismului expresiei idealiste specifice amândorura” … ceea ce implică înțelegerea gestului creator în care indiferent de predispoziția talentului, îi permite sculptorului (artistului în general, de fapt) să se apropie de poet cu intenția supuneii analitice, când ceea ce ți se oferă nu este numai o imagine foto (arătoasă, nu-i vorba!) ci șansa pătrunderii în misterul creației.
Dominanta în verticalitatea aceea – chiar monumentală – pe care Anghel o concepe în liniile aspre ale bronzului neșlefuit ca o ieșire voluntară dintr-un ansamblu de încercări menite s-o oprească – pare a fi o chemare meditativă; o silueta suplă și ușor disproporționat alungită asemenea celor din plictura lui El Greco ori chiar mai convingător sugerată de spusele lui Caragiale despre poet…“Are aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vede(a) scrisul unor chinuri viitoare”, aproape nud cu acea moliciune balcanică favorabilă reveriei romanrice, dar cu o așezare solidă, imposibil de urnit, a piciorului înfipt în glie și cu mâna dreapta pe inimă Eminescu rămâne imperturbabil solid!
Nicăpetre m-a întrebat odată: Tea, ție îți place Anghel în față Ateneului?” și n-a fost nevoie să cer explicațîi, știam… ll văzusem amândoi la Galeria Dalles – în ’66 – în expoziția (să zicem retrospectivă!) încropită în fuga timpului care curge (artistul se stinge în aprilie!) și în acea “mare” de chipuri modelate de sculptor, “Eminescu se impune monarhic” zice Nicăpetre, chiar cu capodoperele “Pallady”, “Bălcescu: ori “Călugărul”, “O sală de expoziție muzeistică, cred că este domeniul lui firesc”…
“Tu poți prevede lucrurile deabia după ce ele se întâmplă” zice Eugen Ionescu și înțelegerea lui Nicăpetre prinde contur abia după ce chipul poetuului se desprinde din marmura albă de Pendeli sub propria-i mână…
Și Eminscu lui e altfel;
“Cioplesc. Nu am avut și nu am o altă bucurie asemenea…tot ce se poate numi viață se revarsă asupra mea când cioplesc..” se confesează Nicăpetre într-una din cărțile lui și tot ce poate fi tradus cu siguranță este numai ceea ce vedem și știm numai dacă ne place sau nu.
Sculptura nu-i decât capul poetului într-o ușoară înclinare meditativă ori poate reverie romantică, ipostaze sugerate conceptual clasice, dar încărcate de nesiguranța unei căutări moderne în care neliniștea propagă dezechilibru și ceea ce se știe rămâne în suspensia îndoielilor a întrebărilor fără răspuns; suprafețele marmurei sunt când line, finisate cu grija unui portret antic, când neglijent scrijelite ca o căutare de necunoscutul căruia nu se poate trece.
Eminescu lui Nicăpetre este cel din Glossă și chiar dacă pare a veni dintr-o lume populată mitic este de fapt conturul esențializat al genilității. Și atât!
„Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare…
Dar piatră-n rugăciune, a humei despuiare
Şi undă logodită sub cer, vor spune – cum?”(Ion Barbu)
Format la “școala” realismului socialist înconjurat de artiști plastici și scriitori preocupați de invigorarea artei românești cu direcție, direcția aceea care impuine inevitabila cenzură doctrinară artistul se simte atras de clasicismul renascentist, cu ochii pe Rembrandt a cărui putere cumulativă îl uimește, ba chiar “mă umilește”, zicea el, considerand Garda de noapte perfecțiunea picturii universale și mai ales se refugiază la Michelangelo ca să poată citi lecţia dezghiocării, a răscolirii adânci în misterele pe care piatra și uneori lemnul i le poate oferi așa cun mai aproape, mai emoțional, vreau să zic – Brâncuși îi insuflă încrederea că ceea ce poate face trece dincolo de modelare.
Devenirea lui Nicăpetre este marcată de același Petru Comarnescu, în 1969 rezumând impresia lăsată de prima expoziție personală de la Galeria Simeza: “Dacă va continua cu același suflu de gândire filozofică și cu aceeași pricepere de cioplitor al pietrei vom avea un foarte original și mare sculptor”..
Pe urmă, abstract ori nu se impune “geografic” lăsând lucrări in Japonia, America, Europa si bineinteles “acasă” chiar dacă în Muzeul lui de la Brăila Eminescu este numai o copie, originalul în marmură fiind acolo în umbra pădurii de la Hamilton.
“Vreme trece, vreme vine…”
Itaca feb. 2025
