Andrei Mocuța are 39 de ani și scrie într-un ritm alert. După ultimele două volume de poezie, Portret al artistului după moarte (EUV, 2020) și Contact (Casa de Pariuri Literare, 2022), apare la Editura Humanitas, în 2023, romanul Transfer. Legăturile se țes magnetic între cele trei cărți. Tatăl e, și de această dată, figura pregnantă. Asistăm la un transfer de identitate, de substanță sufletească și mentală. Partitura narativă e construită pe model lynchian, în cinci părți (0, 25, H, 11, 9). O transbordare de energie, care face posibilă înaintarea în tectonica existențială. Polisemic, transfer, un împrumut din limba franceză (cf. fr. transfert), conține mare parte din gama semantică vehiculată-n roman. Sensul prim, acela de mutare de la o instituție la alta, cu păstrarea contractului de muncă, nu e unul dominant, în cartea de acum, ci doar pretext pentru punerea în mișcare și testarea unor tehnici.
Transfer bancar. Transfer de date pe un hard disk. Transferul unor fotografii (de) pe telefonul mobil. Transferul unei piese de pe o bandă pe alta, în industrie. Transferul unui jucător de la o echipă de fotbal la alta. Andrei Mocuța e un microbist sadea, ține cu Borussia Dortmund. Fotbalul e o temă recurentă în textele sale. Transfer de pe un aeroport pe altul. Naratorul-personaj călătorește prin Europa. Transfer între lumi. Circuitul narativ polisemantic se însoțește perfect cu admirația pentru David Lynch și capodopera acestuia, Twin Peaks. Mottoul cărții, extras din Cum să prinzi peștele cel mare, carte semnată de cineastul american, vizează, încă din start, tehnica ațâțării receptorului, printr-un detaliu prezent într-un cadru, generator de regim oniric.
Andrei Mocuța e cinefil. Dacă nu ați văzut serialul Twin Peaks, se oferă să vă fie ghid. Îl aduce în prim-plan, cu obstinație, pentru a rămâne fixat, pentru totdeauna, în memoria cititorului. Scene, personaje, comparații între episoade, toate stau pe o masă a detaliilor cinematografice, în edificiul discursiv cu mai multe intrări. O altă tehnică testată de tânărul prozator este a scurtmetrajului. Peliculele ultrascurte concentrează o poveste sau redau o stare în zece minute. E amintit Victor Erice, cu Lifeline/ Linia vieții/ Enfantement, un scurtmetraj care „face parte dintr-un film a cărui temă este timpul și exprimarea timpului, intitulat Ten Minutes Older: The Trumpet. Un proiect colectiv la care au mai participat alți șase regizori: Kaige Chen, Werner Herzog, Jim Jarmusch, Aki Kaurismäki, Spike Lee și Wim Wenders.” (p. 76). Creația cinematografică, bazată pe principiul circularității, redă concentrat o după-amiază dintr-un mic sat spaniol. Un alt nume prezent în roman, reluat explicit sau prin aluzii felurite, este al regizorului Andreï Tarkovski. De la acesta și de la școala de regie rusă, în general, preia obiceiul de „a puncta doar atât cât e necesar” (p. 95).
Andrei Mocuța are știința de a-l ademeni pe cititor. Chiar spune, la un moment dat, că aceste tehnici sunt necesare, cum ar fi încetinirea ritmului sau, la polul opus, intensificarea lui. A învățat de la maeștri și nu se ferește s-o spună: „De ce folosește Lynch această metodă sadică de a ține spectatorul pe jar? Cred că a observat și a studiat aceeași tehnică pe care Stanley Kubrick (al cărei admirator fățiș s-adeclarat) a inițiat-o în 2001: O odisee spațială (apărut în 1968!).” (p. 45). Stilistic, se trece prin mai multe încăperi, de la camere aerisite, unde sensul se reorientează instantaneu spre cititor, la sufragerii obscure, în care imagini suprarealiste se-nghesuie timid în cadru. E activată,-n antreuri generoase, pasiunea pentru cultură, de la stiluri arhitectonice și epoci istorice, de mult apuse, la simpla privire lăsată să adaste-n necunoscut, pe crengile unui cireș din curtea bunicului ori printre semeni, la Viena, la Paris, sau în alte orașe. Se ordonează culoare de transfer la nivel de imaginație, după ce „contactul” cu alte dimensiuni a fost stabilit, în volumul precedent de poezie. Și nu vom putea niciodată să anticipăm materia care stă să izbucnească-n volute, prin toate interstițiile acelui tărâm numit imaginație.
De la descrierea fidelă a unor tipare comportamentale, până la contrastul vizual, care face să sară acul narativ în dimensiunea irealității, nu e decât o simplă întoarcere a filei. Secvențele nu au mai mult de una, două sau trei pagini, ca pentru a nu-l suprasolicita pe cititorul obișnuit, azi, cu lecturi la minut, între două stații de metrou, autobuz, tren sau tramvai. Tematica e de actualitate, în ton cu destinul profesorilor din România, familiarizați, an de an, cu transferuri de la o școală la alta, în speranța că va veni timpul în care meritele vor fi recompensate. Profesor de limbi moderne, engleză și franceză, Andrei Mocuța înțelege nemulțumirea celorlalți, știe să sancționeze duplicitatea, tendința unora de a trece cu orice preț în față, chiar dacă nu au ajuns încă la rând. Sunt vechile metehne ale societății românești, în ansamblu, adânc înrădăcinate-n societate. Încercarea de a ne dezbăra de ele devine, ca-n basme, o probă de trecut, un exercițiu cu sine. Cât despre transfer, locul va fi dat contracandidatei, întrucât inspectoarele (cele trei, Pîrjol, Pîndaru și Mulata) nu găsesc nota profesorului de la Curtici. Interesant e că textul trimite în subsidiar și la nuanțe din schițele, momentele caragialești. Ne referim la întoarcerea-n buclă, fără izbândă, la surparea sensului, până la desăvârșita absență a comunicării.
Uneori, fraza preia din culorile estompate ale trecutului sau din stilul epifanic, salingerian. Firul narativ se derulează când în slow motion, când animat, ca-n Twin Peaks, cu toate imaginile din care se nasc altele, misterios, la nesfârșit. Secvența 48, închinată bizarului băiețel de 11 ani, corespunde, aflăm dintr-o notă, ultimului episod din serial. Alteori, cum e întoarcerea la Paris, în micul apartament al lui Theodor Cazaban, în timp ce acesta e la recuperare, după operație grea, totul se transformă-n file de jurnal, rupte dintr-o altă poveste, pe tipar postmodern, prin procedeul colajului. Versurile de pe front, ale bunicului Gheorghe, scrise după ce a fost operat la picior, străpung și dor. Pagina devine când grea, prin rememorarea unor episoade biografice, când ușoară ca o pană de pasăre. Cea mai consistentă parte este cea în care este descrisă-n amănunt întâlnirea cu Petru M. Haș, numit în roman „poetul de pe strada Episcopiei”. Dialogul devine unul animat, lucrat la gherghef livresc, platonician, în crescendo. Fiecare învață câte ceva de la celălalt. Tehnica nu e nouă. Spre finalul discuției dintre companionii de dialog apare transcris un poem, a trecut tramvaiul Lucian, semnat de iconoclastul poet arădean.
Muzeele din Paris, Viena și Florența, luate la pas, sunt pretext de etalare a unor cunoștințe din domeniul artelor plastice. Andrei Mocuța se transformă, nu de puține ori, în critic de artă, iar cafeaua băută-n piața florentină sau în Art Café din orașul natal devine stimulent al amintirii, în obiceiul de a jongla cu spațio-temporalitatea. Despre Pieter Bruegel spune: „Rupe armonia tabloului cu o mulțime de centre de interes, periferice, absconse și subversive. Și încurcă intenționat planurile, făcând trimiteri polemice la stilurile picturale din vremea sa.” (p. 82). E o altă tehnică pe care a învățat-o, adaptând-o la nevoile, rigorile și libertățile textului literar. Văd această carte ca pe un posibil suport al unor cursuri de creative writing. Fiecare cititor va găsi arsenal suficient de reflecție, pentru că romanul e, în decupaje și reasamblări, despre familie, tată, timp, film, educație, poezie, pictură, călătorie, copilărie, muzică (Serge Reggiani, Patricia Kaas etc.) și despre alte fețe ale situării în existență. Andrei Mocuța înțelege astfel actul scrisului: „Atunci când scrii, poți fi oricine. Poți fi cerșetor, poți fi împărat, poți fi zeu, poți fi astronaut, oriunde în univers. Poți fi unul dintre strămoșii tăi pe care n-ai apucat să-i cunoști. Poți fi personaj în propria ta minte, nu trebuie să dai nimănui explicații. Îți poți imagina viața pe care n-ai reușit s-o trăiești până acum.” (p. 14).
Transfer este un roman construit prin activarea mai multor mecanisme stilistice, de la simpla evocare la dialogul incitant, de la descrierea empatică, a unui episod din copilărie, la jurnalul de călătorie sau la inserția unor texte naive, cum sunt poeziile de război ale bunicului, de la critica de artă la notițe despre scris, la, uneori, pagini seci, care taie ritmul narativ. Tot atâtea forme de adecvare la țesutul afectiv sunt activate, mecanisme de forare în matricea interioară, sub povara indestructibilei legături de sânge.
