Ioana Pârvulescu – „Invizibilii” (Ed. Humanitas Junior, București 2022)
Când iubește cititorul o carte? Greu de răspuns, pentru că relațiile cititor-carte sunt, pentreu fiecare în parte, unice. În cazul meu, iubirea intervine atunci când, pe de o parte, mă recunosc în personaje, iar pe de alta, când cartea îmi dovedește că ea știe tot și despre adulți, și despre copii, și despre ce e bine și ce e rău și, mai ales când, după final, cartea rămâne definitiv prietenă cu mine.
Exact asta mi s-a întâmplat când am lecturat (ca să nu zic devorat) formidabila carte Invizibilii de Ioana Părvulescu, superb ilustrată de Irina Dobrescu.
Scriu rândurile de față de Ziua Lecturii, 15 februarie (2023), cu reverența care se cuvine tuturor cărților din lume. Și cu întrebarea: ce sunt, de fapt cărțile? Niște ființe dragi, așa cum le simt eu, sau Universul indefinibil, prețios și fără seamăn în care pot călători cei care iubesc lectura? Sau și una și alta?
Sunt cărțile un Univers? Sigur! Intri în el, plângi, râzi, tremuri, trăiești în el și uneori chiar poți avea surprize, cum am avut eu zilele trecute, în sala de așteptare la un doctor, când luasem cu mine cartea Invizibilii de Ioana Pârvulescu – pentru ca s-o termin, mai aveam numai câteva pagini. Și, intrată în Universul ei, emoția mi-a fost atât de mare încât nu mi-am putut opri lacrimile. Lângă mine își aștepta rândul la doctor o doamnă cu un copilaș de vreo 3-4 ani în brațe. Mirarea puștiului la vederea unui adult plângând la o carte de copii a fost atât de evidentă, încât m-a readus instantaneu în lumea obișnuită. Abia după doctor, acasă, m-am putut plonja – de data asta numai cu gândul, terminasem deja cartea – în formidabilul univers în care mă transportase.
Sunt cărțile ființe? Desigur! Le vorbim, le îndrăgim, uneori ne purtăm cu personajele lor ca și cum ar fi lângă noi. Mie, de exemplu, pasionată a corespondenței, mi-ar fi plăcut să le pot scrie cărților scrisori. Numai că asta nu se poate. M-aș putea eventual adresa autorului, dar cărțile, odată încheiat procesul creației, capătă propria lor viață, separată de cea a autorului.
Într-o scrisoare mi-ar fi mai simplu să-i povestesc cărții toate emoțiile prin care am trecut când am citit-o, să-i povestesc plânsul și râsul, bucuria sau nostalgia, admirația, plinătatea și cîte altele, simțite de mine pe parcursul lecturii.
Dar într-o cronică, de pildă, cum să scriu despre cărțile ființe și, simultan, Univers? Aș putea doar să-mi exprim fascinația lecturii! Într-o scrisoare i-aș fi putut mărturisi cărții Invizibilii faptul că, din prima clipă, m-a emoționat o coincidență: eroina cărții, Laura, are un frate mai mare cu numele Toma, iar eu, Veronica, tot așa, am un frate mai mare, Toma. Ba mai mult: tot ce gândește Laura, pe parcursul cărții, seamănă perfect cu propriile-mi gânduri! Și i-aș mai fi scris că la sfârșit, am îmbrățișat cartea Invizibilii cu coperțile ei lucioase și paginile ei minunat scrise și desenate, așa cum am mai îmbrățișat, în trecut, alte cărți. Nu-l plimbasem eu, adolescentă fiind, pe Micul Prinț, cu sania prin București? Luasem într-o iarnă cartea, sania și troleibuzul și m-am dus la Palatul telefoanelor, unde era o străduță în pantă, pe care săniuța mergea la vale, iar eu alergam alături de ea.
Deși am terminat-o, păstrez Invizibilii în vecinătatea mea imediată, nu numai pentru că oricine între 8 și 108 ani – cum sugerează autoarea în dedicație – are o mare bucurie a lecturii și relecturii, dar și pentru că mi s-a părut că ideea care străbate fiecare capitol este, într-un fel, un adaos la afirmația făcută de Gabriel Liiceanu, cu ani în urmă, în articolul „Dans cu o carte” apărut în România Literară:
„Splendoarea cărţii este că ea nu se impune de la sine. Alături de foame, de frig şi de eros, nu există nevoia irepresibilă de a citi. Cartea nu este „cea de toate zilele” – ca pîinea, ca apa, ca hainele. Nu citeşti aşa cum resimţi nevoia de a mânca atunci când îţi este foame. Întîlnirea cu cartea nu are loc în virtutea unui instinct. În fapt, „se poate” şi fără ea.”
Oare chiar se poate? Istoria a dovedit că discuțiile despre lecturile memorizate au oferit rezistanță morală și fizică deținuților politici ai lagărelor din Siberia și pentitenciarelor din România anilor ’50. N. Steinhardt , victimă a chinurilor îndurate alături de alți intelectuali în timpul detenței din închisorile comuniste, a evocat câteva asemenea mărturii în Jurnalul Fericirii.
Povestea Invizibilii a Ioanei Pârvulescu, prin frumusețea narațiunii și a ilustrațiilor, stârnește dorința – chiar nevoia „cea de toate zilele”– de evadare din lumea reală – inevitabil bântuită de rău- în universul infinit al cărților.
Articol apărut în revista Leviathan 2 / 2023
