Semnalăm apariţia la editura Spandugino, a unui volum de mărturii spirituale şi literare unice în literatura noastră contemporană. Este vorba despre „Cartea paşilor”. Cine o deschide, are parte de o experienţã iniţiaticã.
Doi poeţi, în care arde flacãra duhului, Liliana Ursu, în rolul mentorului, şi Laurenţiu-Ciprian Tudor, ca discipol, stau împreunã la sfat de tainã, punându-şi la cale şi primenindu-şi sufletele. Situaţi fericit pe aceeaşi lungime de undã, ei îl iau pe cititor din zgomotul ameninţãtor al acestor vremuri întunecate într-o oazã de tandreţe şi iluminare, oferindu-i pe parcursul lecturii comfortul pierdut şi liniştea ocrotitoare.
Întrebãrile, bine documentate şi formulate inspirat de Laurenţiu-Ciprian Tudor, au menirea sã descopere lumii comorile ascunse ale personalitãţii Lilianei Ursu, o poetã purtãtoare de har şi de daruri spirituale de mare preţ pentru semenii ei. Ea nu îi rãspunde propriu-zis interlocutorului ei, ci mai curând i se confeseazã. Mãrturisirile provin dintr-un preaplin lãuntric şi sunt aureolate de minunãţia simţãmintelor ei filtrate prin vitraliile unei artei lirice situate sub semnul credinţei.
Conştientã de misiunea sa pe pãmânt, Liliana Ursu ne vorbeşte în „pridvorul” cãrţii despre funcţia poetului ca „pescar de suflete” şi „profesor de Dumnezeu”, asociindu-şi mesajul cu dorinţa de revrãjire a existenţei prin epifanie, acea instantanee descoperire a sacralitãţii firii. Convingerea ei este cã poezia are forţa de a vindeca şi chiar de a învia din morţi tot ceea ce noi, cei de azi, am îngropat în uitare, datoritã ignoranţei, egoismului şi autosuficienţei.
Pornind de la viziunea vârstelor percepute ca nişte hãrţi ascunse (opt la numãr) cu o cuprindere crescãtoare din ce în ce mai amplã, Liliana Ursu îl invitã pe cititor sã cãlãtoreascã împreunã cu ea în timp şi spaţiu, din copilãrie în adolescenţã, din tinereţe şi maturitate pânã în trecutul apropiat. Succesiunea întrebãrilor puse de Laurenţiu-Ciprian Tudor nu urmeazã strict o ordine cronologicã, fiind dictatã adesea de imboldul afectiv, de spontaneitatea afinitãţilor elective sau de o logicã a intuiţiei poetice. Ceea ne cucereşte, pe parcursul lecturii acestei cãrţi atipice, în cel mai bun sens al cuvântului, este natura palimpsesticã a expunerii. În destãinuiri, Liliana Ursu include poeme, proze scurte, pagini de jurnal, dialoguri şi solilocvii, scrisul ei deschizându-se într-un evantai de splendori artistice care ne taie respiraţia.
Fie cã ne vorbeşte de Apold, satul tatãlui ei, fie cã reînvie casa pãrinţilor din Sibiul copilãriei, fie cã descrie Cotroceniul „sub pulberea de aur a teilor”, ori ne aduce sub ochi strãzile Braşovului, fie cã ne poartã cu ea prin aşezãri din America, Grecia, Turcia, Franţa, Gotland, Balcic, etc., poeta ne transmite o înviorãtoare conştiinţã a apartenenţei. Cãminul ei creşte cu fiecare cãlãtorie, ca inelele concentrice ale unui trunchi de copac.
Experienţa poetei în America, unde şi-a lansat atât cãrţile proprii cât şi antologiile de traduceri din poemele altora, unde a citit publicului din opera ei şi unde a creat cu frenezie versuri de neuitat, abundã în evocãri superbe de oameni şi locuri de care s-a apropiat în cele opt cãlãtorii acolo. Vedem cum pretutindeni, acasã şi în strãinãtate, poezia sa însufleţitoare devine liantul celor mai neaşteptate şi trainice prietenii cu mari scriitori de astãzi ai lumii. Ospitalitatea sufleteascã a autoarei creeazã o stare de graţie care îl însoţeşte continuu pe cel ce îşi doreşte sã o cunoascã mai adânc. Ceea ce surprinde, încântã şi fascineazã este sentimentul cã oriunde te-ai afla pe glob, alãturi de ea, n-ai cum sã te rãtãceşti. Scrisul ei vibreazã de iubire şi speranţã, este tãmãduitor şi bun ca o pâine caldã, pe care poeta o împarte cu cei din jur. Aceastã generozitate, trãsãturã dominantã a scriitoarei, a îndemnat-o sã tãlmãceascã din poemele altora, cu devoţiune şi fervoare, a inspirat-o sã ofere prelegeri fie de „creative writing”, fie despre lirica româneascã şi strãinã, pentru a uni talentele de peste mãri şi ţãri într-o pledoarie pentru frumuseţe şi adevãr.
Apoi experienţa dobânditã în anii de televiziune şi de radio, unde realiza documentare şi emisiuni culturale de prim rang, a fãcut-o pe Liliana Ursu sã acorde o atenţie specialã oaspeţilor ei. Aceastã receptivitate şi deschidere emoţionantã se reflectã în „Cartea paşilor” care este şi o „carte a vocilor”. Farmecul şi bogãţia sugestivã a textului sporesc neîncetat din mãiastra împletire a opiniilor şi reacţiilor autoarei cu citatele din autorii iubiţi, cu sfaturile bunicilor şi ale pãrinţilor, cu reflecţiile confraţilor întru poezie, cu împãrãteştile cuvinte ale inocenţei rostite de fiul şi de nepoţii ei. Glasurile acestora intrã în polifonie cu cele ale cãlãuzelor spirituale din biblioteci, din biserici şi mânãstiri, din sãlile de lecturã şi din universitãţi. Chiar când se întâmplã sã fie singurã, pe malul mãrii, în intimitatea unei cafenele sau ceainãrii aproape goale, ori la plimbare pe faleze sau în pãduri, pe soare sau pe ploaie, poeta are darul de a percepe semnele pe care i le face Nevãzutul: o fâlfâire de aripi, miresme aduse de vânt, un zâmbet, câte şi mai câte.
Liliana nu pleacã nicãieri fãrã o icoanã veghetoare a Maicii Domnului cu Pruncul, având certitudinea cã toate drumurile ei duc spre Dumnezeu. În aceastã luminã, cele trei centre ale Creştinãtãţii, Patmos, Ierusalimul şi Constantinopolul sunt izvoditoare de revelaţii şi de taine, orientând paşii poetei pe verticala aspiraţiei şi a comuniunii cu Divinul. Laurenţiu- Ciprian Tudor are meritul de a pune întrebãri pline de tâlc, de erudiţie şi de elevaţie care îi stimuleazã Lilianei Ursu nu doar apetitul demersului retrospectiv, ci şi dorinţa reculegerii meditative. Nu pot sã nu observ consonanţa celor douã personalitãţi care se potenţeazã reciproc într-o armonie beneficã.
Cu un talent aparte în crearea de portrete, de atmosferã şi de scene memorabile, autoarea reuşeşte sã îşi transforme amintirile într-o sãrbãtoare şi sã îşi dezvãluie luminoasa ascensiune în procesul descoperirii de sine ca fãpturã a Domnului. Aceastã introspecţie, care se concentreazã asupra unor trãiri esenţiale, intrã într-o subtilã rezonanţã cu antologia poemelor ei de o viaţã, cuprinse în „Loc ferit”, dar şi cu „Fericita luminã”, cel mai recent volum de versuri al Lilianei Ursu. În tripticul menţionat, autoarea izbuteşte sã ne smulgã din limitele cronologiei şi ale spaţialitãţii, graţie unei percepţii poetice care, ştergând diferenţele dintre acum şi atunci, aici şi acolo, ne oferã beatitudinea simultaneitãţii.
O vãd pe Liliana Ursu în ipostaza ctitorului din frescele bisericilor noastre bizantine. El apare ţinând în mâna întinsã spre Dumnezeu miniatura sfântului lãcaş pe care I l-a fãurit. Într-un fel asemãnãtor, poeta şi-a sublimat trãirile, dând vieţii ei semnificaţia unei ofrande pe care o încredinţeazã Dãruitorului. Bucuria acestei cãrţi transfiguratoare nu poate fi descrisã. Ea trebuie trãitã de fiecare în singurãtate şi plenitudine.
