Pe culmile disperării…

se poate ajunge și fără parcurgerea scrierii lui Emil Cioran ci pur și simplu ca rostitor al limbii române, fără mari pretenții intelectualiste, auzind fițoșeniile unor civili dornici de afirmare herostratică. Fenomenul este atât de dinamic încât în scurt timp cele menționate nu demult (paradigmă, sustenabil, reziliență, a performa, roast, etc.) ca utilizate complet aiurea, devin arhaisme (aproape) nevinovate. Nu putem contesta caracterul viu al limbii dar de la „creșterea limbei românești” la stâlcirea ei nu e decât un pas violator care numai „a patriei cinstire” nu înseamnă, ca să-l citez din nou pe demnul – chiar dacă arhaicul – Ienăchiță Văcărescu. Pe de altă parte, prezența în UE – unde nu există o limbă unică și unitară precum în paternul Imperiu –  ne obligă și la multe stupizenii simiești, așa ca să fim  în ton, dacă nu cu a noua beethoveniană, măcar cu cei mari de la care ingerăm burse. 

Astfel, deși noțiunea de patrimoniu ne duce la patrimonium, avere moștenită de la părinți, se vorbește (căci doară „vorbim”)  tot mai frecvent de patrimoniu reinventat. Una din două: sau ne-am schimbat părinții (grav, dacă nu dificil), sau am trecut la patrimonium comedere, a mânca averea, în sensul de a o toca; totuși limba e cam greu de scos la mezat precum averea națională.

În aceste condiții se pot transcende limitele culturale, rămânând probabil interogația „oare ce mai rămâne???”. În fapt totul devine posibil când creatorul și nu numai el (realitatea ne-o demonstrează) abolește timpul și spațiul intrând în … timp (!). Despre aboliționism  (monarhie, alcool, pedeapsă capitală – regretabil) am mai auzit dar despre intrarea în timp ieșind din el, NU. Dar totul devine posibil când studiul derivă din performănsuri (să grafiem totuși românește pronunția… românească, așa cu un minim bun simț); arta, indiferent sub ce formă, adică materie primă idealizată, reprezintă câmpul energiei în performănsuri. 

Astfel, rezultă expunerea, chiar expoziția care trebuie să înceapă și începe (dacă „vorbim” de creatori serioși…?) cu un haifăn, un strigăt adresat nu știm cui căci se și derivă, se și declină, bănuim că nu în latină că e mai greu fiind cinci declinări. Mai putem afla că există și pluralul haifănuri. În fine nu putem trece prin acest patrimoniu  demențial (re)inventat fără a sublinia că derivările și declinările sunt consecința faptului că marele creator, indiferent de domeniu, a expandat în atâtea domenii rămânând în domeniul său. Acceptat mai nou ca… neologism cu sensul de a deforma prin întindere, verbul a expanda  – în acest caz – nu ne poate duce cu gândul decât la imaginea hidoasă a unei persoane… expandate sau, mult mai plăcut, la produsele expandate din porumb, orez sau grâu conform clasicului de gustibus non (est) disputandum. 

Cu riscul de a-l plagia pe un distins om de cultură timișorean, voi zice și eu „Ajunge!”, pe moment însă. Și dacă tot am început cu un citat ușor arhaizant, închei, iarăși pe moment, cu înțelepciunea populară: „Unde e multă minte e și multă prostie”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *