Monica Pillat: Iubesc poveştile pentru aşezarea lor sub semnul Binelui veghetor

~ în dialog cu Adina Bardaș ~

Am citit cu emoție cel mai recent volum al dumneavoastră, „Aproape în departe”. E un titlu care are și ceva profund consolator, parcă dispersând pânza de singurătate care se vrea, poate mai ales acum, atotputernică. Singurătatea nu pare a vă defini, în ciuda unor drumuri existențiale care nu au fost line. Care sunt podurile de lumină care v-au ajutat și vă ajută să traversați cu împăcare spații interioare cutreierate de inevitabile îndoieli sau tristeți?

Iubirea şi credinţa îmi întind punţi salvatoare între văzut şi nevăzut, între palpabil şi inefabil, între aproape şi departe. Iar scrisul, cu care îmi pun pe hârtie certitudinile, nu din narcisism, ci din dorinţa de a-i ajuta şi pe ceilalţi să îşi afle alinarea, îmi dă puterea să merg înainte. Chiar dacă mă aşez singură în faţa foii albe, când încep să compun, intru în câmpul magnetic al creatorilor de acum şi al celor de demult, mă înconjoară cei dragi ai mei de aici şi de dincolo, mă simt învăluită de veghea Domnului şi caietul devine chilia în care suntem împreună.

Credeți în destin? V-a ispitit cutezanța împotrivirii în fața lui?

Din proprie experienţă, ştiu că destinul nu poate fi desăvârşit în cuprinsul unei singure vieţi. Tatăl meu, Dinu Pillat, care a făcut parte din „generaţia pierdută”, având de îndurat urgia închisorii şi a persecuţiei comuniste, ar fi putut fi considerat o victimă a acelor timpurilor teribile, dacă mama mea, Cornelia Pillat, nu s-ar fi luptat, după moartea lui, să îi păstreze vie memoria, nu doar prin publicarea ultimei sale scrieri, Dostoievski în conştiinţa literară românească, şi prin reeditarea operelor lui critice, Mozaic istorico-literar. Secolul XX, Monografia Ion Barbu, Itinerarii istorico-literare, ci şi prin evocarea sa proprie din cartea Ofrande. Apoi, tot ea i-a sugerat lui Carmen Brăgaru (autoarea unei substanţiale teze de doctorat) să-şi intituleze monografia Dinu Pillat. Un destin împlinit, atrăgându-i atenţia tinerei cercetătoare asupra ascensiunii spirituale a omului, doar aparent înfrânt de lumea în care îi fusese dat să trăiască. Urmând exemplul mamei mele, am continuat să lucrez la îmbunarea soartei tatei, prin reeditarea romanelor lui de tinereţe, prin publicarea volumelor de corespondenţă ale familiei şi prin studierea dosarelor de urmărire şi a documentelor din Procesul Noica-Pillat de la CNSAS. În martie 2010, am fost martora minunii care a făcut posibilă recuperarea romanului Aşteptând ceasul de apoi din arhivele CNSAS. Interesul enorm suscitat de această scriere, considerată cap de acuzare şi corp delict, în condamnarea pe viaţă a tatălui meu, a dus la publicarea de către Editura Humanitas a seriei de autor Dinu Pillat în 6 volume, pe care le-am îngrijit împreună cu criticul şi profesorul universitar George Ardeleanu, autorul remarcabilelor studii introductive. Am avut astfel fericirea să particip la restituirea în timp a operei şi personalităţii lui Dinu Pillat care a devenit pentru cititorii de azi un model de nobleţe sufletească şi de eroică umanitate. Cum bine spunea de curând Carmen Brăgaru, creaţia lui critică şi literară a cunoscut o faimă postumă, de neimaginat acum o jumătate de veac.

Tot din volumul „Aproape în departe” se desprind ușoare, străvezii contururi ale unei „ars poetica”: „Totuşi când scriu, deodată simt/ Cum întru-n ritm cu nevăzutul/Care …mă îmbată de mister…”. Dincolo de miracolul zidirilor prin cuvânt, ce vă aduce și spre ce vă îmbie această consonanță cu nevăzutul?

Succesiunea ireversibilă a momentelor de viaţă ne schimbă în decursul anilor parcurşi, iar trecutul şterge continuu imaginile noastre de altădată, care intră astfel în nevăzut. Pe de altă parte, viitorul, care ne aşteaptă, ne pregăteşte pentru trecerea în invizibilul de la capăt. Ceea ce am convingerea că ne salvează, încetinindu-ne dispariţia, este recursul la memoria iubitoare care păstrează vie flacăra dăinuirii şi transfigurează efemerul. Atunci, descoperim lăuntric scânteia divină cu care am venit pe lume şi cu care vom părăsi la urmă locuinţa pământească, pentru a ne alătura infinitului.

Prima mea întâlnire cu scrisul dumneavoastră s-a desfășurat sub semnul ludic al unei palpitante cărți pentru copii, care se citește cu egală plăcere la orice vârstă. Câteodată în poemele dumneavoastră zvâcnește un miez de poveste. Ce înțeles ascunde această constantă atracție jucăuș-luminoasă către copilărie?

Iubesc poveştile pentru aşezarea lor sub semnul Binelui veghetor. Oricât de sumbre ar fi încercările prin care are de trecut eroul/eroina, odată lăsate în urmă, ele devin trepte de şlefuire a sufletului doritor de înţelepciune. Mă fascinează deplasarea fiinţei de la opacitate la transparenţă, de la tulburare la limpezire în naraţiunile care promit cititorului o ieşire providenţială din labirintul existenţial. Apoi, strategiile pe care povestea le propune protagonistului pentru a învinge adversităţile sunt: ascultarea, atenţia empatică acordată întregii firi, stăpânirea de sine, abilitatea de a transforma crisparea în unduire, încleştarea în dans, lupta în joc, ludicul având rolul de a echilibra contrariile şi de a conferi percepţiei subiective o justă distanţă. Atât în poezie cât şi în proză, am ţinut seama de aceste reguli, pentru că am vrut să dau realităţii aura basmului.

Cine sau ce vă cheamă când scrieți? Cui spuneți poveștile pe care le imaginați?

Cum am mai spus, poezia e precedată de o muzică interioară care îmi cuprinde mintea şi ceea ce încerc să fac atunci este să pun în cuvinte acea stare. Este o chemare inefabilă la care caut să răspund. Poveştile însă vin altfel. Ele au o existenţă independentă şi circulă peste tot, aduse de vânt. Eu le prind şi le ascult de la început până la sfârşit, iar după aceea le aştern pe hârtie. Nu le născocesc eu, ele sunt deja compuse, îmi preexistă. Eu doar le captez şi le fac vizibile prin scris. Nu sunt o povestitoare, ci o mesageră.

Când revedeți cărțile pe care le-ați scris, ce se trezește prin întâlnirea cu ipostazele unui alt timp? Ce sentiment se strecoară printre oglinzile șlefuite sau tulburate de trecerea vremii?

Ceea ce observ, uitându-mă în urmă, este continuitatea, mişcarea în spirală ce tinde, cu fiecare întoarcere pe verticală, să-şi lărgească orizontul cuprinderii. Concepţia asupra rostului nostru pe pământ nu mi s-a schimbat, ci a crescut ca lăstarul din sămânță. Deşi diferite ca gen, poeziile, ficţiunea, eseurile critice, cărţile mele de amintiri au un numitor comun: demersul hermeneutic prin care se poate înfăptui întoarcerea părţii în întregul din care s-a desprins.

Ce credeți că lăsați în urmă și ce teritorii inefabile câștigați cu fiecare carte?

Las în urmă subiectivismul, neliniştile şi grijile derizorii, mă detaşez de particularităţile proprii, de nume, ies din timpul şi din spaţiul cotidian, pentru a-mi crea mie şi cititorilor o insulă de libertate, de bunăstare sufletească şi de speranţă. Cu fiecare carte explorez spectrul iubirii.

De la poveștile coridoarelor de oglinzi la vis – una dintre temele etern-roditoare în proza și în poemele dumneavoastră. Vorbeați odată despre forarea în straturile viselor pe care străbătându-le ajungeți să vă desprindeți de propria identitate și atunci e nevoie de timp pentru a vă aduce aminte cine sunteți… Au fost vreodată dureroase aceste reîntoarceri, lăsându-vă cu gustul unor paradisuri pierdute?

Bineînţeles. Adesea mă surprind în ipostaza unui Meşter Manole care recuperează noaptea, în vis, tot ce i se destramă la lumina zilei.
„La început, scrisul e ca o aventură a plecării în larg, dar acest larg poți să fii tu însuți; și nu te cunoști, nu știi cum ești…”, spuneați recent într-un interviu. Cum s-ar descrie această întâlnire cu necunoscutul din noi? Și spre ce ne îndeamnă?

Aleg două definiţii ale identităţii: prima stă sub semnul timpului şi al prefacerii: „eşti ceea ce devii”, cealaltă stă sub semnul anamnezei: „devii ceea ce eşti”. Eu optez pentru cea de a doua definiţie care se referă la descendenţa divină a fiinţei. De aceea Necunoscutul pe care îl descopăr mă umple de taină, de bucurie şi de veghe.

Sunteți modelul unui exemplar devotament pentru familie. „Când dorm sau când veghez, mă împresoară/Iubite chipuri, voci şi peisaje,/Odoarele aducerii aminte/Ce-mi fac din întuneric înstelare.” În nobila misiune a neuitării marcată de înstelări, care sunt cele mai semnificative lucruri pe care le-ați aflat despre granița subțire dincolo de care se întind foșnitoare lumi care vor să intre în dialog cu noi?

Am aflat că amintirile nu sunt apanajul melancoliei şi al regretului după cele pierdute, ci că ele alcătuiesc un tezaur de energie, de curaj şi de nădejde care ne umple de sens şi de farmec prezentul. Trecutul poate fi armura sub care clipa se încarcă de forţă în lupta cu neantul.

Vă invit la o mică incursiune în spațiul unor variațiuni ale chestionarului lui Proust:
Trăsătura principală a caracterului meu:
Candoarea
Ideea mea de fericire:
Să aduc binele
Greşelile pentru care am cea mai mare indulgenţă:
Greşelile de ortografie, pentru că ele se pot corecta imediat
Cuvintele care mă călăuzesc:
Nu suntem singuri
Visul care m-a făcut fericită:
Scrisul prin care am încercat să îmbunez realitatea
Un moment care mi-a schimbat viața în bine:
Venirea tatălui meu din închisoare
Definiția iubirii:
Neuitarea
Culoarea interioară dominantă:
Albastrul
Cu atâta delicatețe remarcați într-un interviu: „Albul hârtiei e albul unui înger care doarme. Cum să scriu ca să nu-l trezesc? E ca prima zăpadă pe care calci…”. Ce se întâmplă când îl treziți, dincolo de faptul că deveniți „lumina/În care el [îngerul] se-îndepărtează?”.
Se întâmplă ceva extraordinar. Scriu cu alb pe alb şi cuvintele se aprind ca nişte lumânări.
Ce întrebare v-a dominat viața? Și ce întrebare, care nu v-a fost adresată niciodată, ați râvni să vi se pună, poate ca o invitație de a intra pe o potecă neumblată spre revelații de sine?
Ce pot să fac ca să fiu vrednică de darurile sufleteşti pe care le primesc de-a lungul timpului?
Într-un poem, intitulat „Interviu” mi-am imaginat câteva întrebări de taină la care am cutezat să răspund: De unde vii?/ Mă trag din somn./ Din care vis?/ Din Dumnezeu./ Ce vezi în jur?/ Acelaşi duh/ Care se schimbă după chip./ Unde te duci?/ Mă las purtat,/ Ca o sămânţă, spre pământ,/ Ca un creion, condus în alb./ Şi nu te temi?/ Ba da… când spun.

Interviu apărut în „Expres cultural”, nr. 10/2022

Monica Pillat

Început de octombrie

Stoluri de gânduri se înalţă
Pe cerul toamnei, la apus
Şi-n norii care se deşiră
Îmi reapari, deşi eşti dus.

Această blândă ofilire,
Pe care n-o mai pot opri,
Vine din dorul după tine,
Acum când eşti, fără să fii.

Te-aştept, dar eşti aşa de-aproape,
Că nu mai ştiu să mă separ,
Fie şi numai o secundă,
De tine, fără să dispar.

Ideal

Să poţi fi pretutindeni
Şi nicăieri anume,
Să navighezi pe valul
Minutului ce iese
Din mările uitate,
Îngândurând prezentul,
Să fii îmbrăţişarea
Care alină dorul
Departelui de-aproape…

Tăgadă

Din mine iese ca un abur
Duhul demult înţărmurit
Şi se înalţă în albastru,
Acum, ameţitor de sus.

Pe jumătate mă desprind,
Pe jumătate sunt legată
De firul pal care deşiră
Împletitura de mai jos.

De n-ar fi spaima răspândirii
Într-un deschis fără liman,
S-ar dezveli pesemne Raiul.

Răbdarea

Răbdarea este darul
Credinţei în durata
Care-mbunează răul
Şi-aduce alinarea.

Oricât aş vrea să vină
De repede sorocul,
Până când nu îl coace,
Pe îndelete, timpul,
Rostul ascuns al firii
Nu iese la lumină.

Atunci, ca de la sine,
Cade din Pomul Vieţii
Dulceaţa unei linişti
Ce-ntrece aşteptarea.

În trecere

Să fii în trecere prin lume,
Să nu te-nchizi vreodată-n nume,
Să nu te uiţi cu dor în urmă
La ce răsare şi se curmă,
Să te prefiri oricând ca somnul
Şi să te-aduni numai când Domnul
Te vrea în noapte lumânare,
Să-I faci din flacără cărare,
Loc de popas târziu şi cină,
Culcuş de taină în lumină…