Sabina Ivaşcu nu e doar un inspirat grafician, pictor, critic de artă, doctor în arte vizuale şi poet, ci şi un subtil prozator. Cronica de la Salcâmu Mic, carte apărută în două volume de dimensiuni reduse, are darul de a induce în eroare încă de la primele pagini. Lăsând impresia că se joacă, că scrie în acord cu tema apocalipsei vesele, în care animalele domestice vorbesc pe limba omului (,,Animalele noastre or prins grai.” –I, p.18), alcătuind un tandem cu acesta, într-un firesc mai mult decât nefiresc, Sabina Ivaşcu reuşeşte să înşele vigilenţa unor critici de primă mână din literatura română, care, la modul superficial şi insuficient aplecaţi asupra mesajului, nu văd altceva în cartea domniei sale decât încercări narative timide sau, poate cel mult, o povestioară hazoasă pentru copii cu tentă de harababură comică. Nimic mai eronat însă, întrucât, în subterana textului detectăm o temă serioasă, cu implicaţii grave şi de strictă actualitate: disoluţia satului românesc, ceea ce transformă Cronica (nicidecum o înşiruire seacă de date, de cifre sau de evenimente istorice proprie unei ,,cronichii” de tip inventar-statistică) într-un veritabil semnal de alarmă. Chiar şi atunci când glumeşte, dând apă la moară personajelor sale predispus la ludic şi la acţiuni care, uneori, scapă înţelegerii, Sabina Ivaşcu se ia în serios. Scriitoarea nu umblă la cauzele pentru care Povestea satului românesc e din ce în ce mai fadă, ci le desluşeşte. Şi tocmai din nevoia e poveste, în absenţa uneia veritabile, solide, Sabina Ivaşcu ,,fabrică” una.
De ce procedează scriitoarea în acest gen, încercând să ,,îndulcească” din ton prin felul voalat în care expune problema? Dintr-o neţărmurită dragoste de plai, topos fondator, arhaic, original şi originar, central-matricial, având pe undeva speranţa că lucrurile nu sunt definitiv scăpate de sub control şi că veşnicia prefigurată de Lucian Blaga nu e în pericol de a deveni finită, oximoronică, deşartă, veşnicie cu termen redus. Paradoxal, satul configurat de Sabina Ivaşcu are un statut aparte, la graniţa realităţii cu ficţiunea, cu origini legendare, biblice, ce-şi datorează viaţa animalelor vorbitoare de pe vremea Potopului, animale care au şi calitatea de ,,mediatori” paranormali: ,,Şi în satul ăsta de lângă munte, numit Salcâmu Mic, există suflete de artişti.” (I, p.31); ,,Salcâmu Mic nu-i on sat vrăjitu ori blăstămatu, nicidecum. Cu satu nost îi altă poveste. Să spune că după ce Noe o scăpat de potop, or agiuns în sat, pân nu să ştie ce întâmplare, câteva păsări, oi, capre, căţăi, mâţe, vaci care ştiau vorbi ca oamenii. Da nu numa că ştiau vorbi, da este făpturi i-or învăţat pă unii mai iuţi la minte să-şi coate a întâlni în gându neamurile care nu mai erau pântre ei.” (I, p.92).
Este, dacă vrem, un act de responsabilizare, de sensibilizare a opiniei publice, un fel de râsu’-plânsu’ purificator vizavi de starea precară a ruralităţii autohtone, supusă, inevitabil, progresului, o formă paradoxală de regres (,,Înainte de electrificare ora de culcare în Salcâmu Mic era târzie vara, şi timpurie iarna. Dar fie iarnă, fie vară, nu adormeau toţi sătenii deodată, nu, nicidecum. Tot se mai găseau oameni pe uliţă care îşi spuneau unii altora – <<Lăudat fie Domnu>> sau <<Sara bună>> (…) Sătenii or început an după an să cumpere radiouri, televizoare, maşini de spălat. Deşi <<oraşu vinea păstă ei în formă redusă>> (vorba lu socru-so), satu lor era ăla care se făcea <<tăt mai mnicuţ>>” (I, p.37), o ruralitate care pierde teren pe zi ce trece în faţa tehnologiei şi a civilizaţiei, cu ţărani ,,emancipaţi”, ce nu au nicio legătură cu, de pildă, ţăranii lui Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Nicolae Grigorescu, Octav Băncilă sau cu statutul de ,,talpă” a ţării, nelegaţi de glie şi de valorile perene, indiferenţi la moştenirea strămoşească şi, prin recul, la ceea ce lasă moştenire generaţiilor următoare: ,,Care nu să ştie ţăran să ridice două deşte.” (I, p.27); ,,Da, fetelor draji, tăte suntem doamne amu.” (I, p.28); ,,-Auzi tu cuscră, ce ne făceam dacă prindheam aşe o situaţie ca vremurile de-acu?” (I, p.77); ,,-Auzi Vetuţă noi eram moderni şi nici nu şciam.” (II, p.40).
E un indiferentism societar la ordinea zilei (cu implicaţii pluriplane), reflex al pierderii reperelor, al carenţelor de educaţie a lumii pretins (post)moderne, o diluare (până la aneantizare) a identităţii individuale şi colective, o falsă înţelegere a problemei europenizării şi regionalizării şi o ,,lepădare” (ca de o ruşinoasă boală venerică) de specificul naţional devenit brusc desuet, neinteresant şi deopotrivă neofertant: ,,La televizor se anunţau ştiri de ultimă oră, amânări, hotărâri, programe pe termen scurt sau lung, măriri de preţuri, îngheţări de salarii, restricţii de circulaţie, denunţuri, reţineri, câte şi mai câte.” (I, p.78). E o ruralitate pe deplin citadinizabilă (însă, vai, tributară importului de forme fără fond, a imitaţiei grosiere şi kitsch-ului care face ravagii în mentalităţi şi în conştiinţe), de tip surogat, din care se degajă mai degrabă tristeţea şi melancolia bacoviană decât ludicul, buna dispoziţie şi vitalitatea topârceniană. Cât priveşte emanciparea, un personaj precum Vetuţa, de pildă, înţelege să se rupă de obiceiurile încetăţenite în sat vopsindu-şi părul pe-ascuns de mama sa, după ce obţine produsul cu pricina prin serviciul de livrări la domiciliu, de neconceput în urmă cu ceva timp: ,,Vetuţa venise ca o vijelie de la cooperativă, deoarece acolo dăduse adresa de home delivery pentru <<vopsea de păr şaten auriu>> şi acum se grăbea pentru cei treizeci de lei lipsă – taxa de transport. Gestionara plătise din buzunar şi punea condiţii.” (I, p.47).
În linii mari, Cronica de la Salcâmu Mic, topos la intersecţia realului cu imaginarul (unde repede se poate instala confuzia: ,,(…) sat Salcâmu Mic, comuna Salcâmu Mare, Mureş.” –II, p.44), dar păstrând datele imediatului castrator, e ,,cronica unei morţi anunţate”, a unei ancestralităţi în derivă, atentat la ideea tradiţionalităţii, cu tot ce implică ea (satul tradiţional românesc, familia tradiţională, datini şi obiceiuri ce ţin de specificul locului etc.). Eroul nu mai e Ion, Vitoria Lipan, Vasile sau Gheorghe, ci antieroul, personajul şters, cel mai adesea cu nume de ,,împrumut” din repertoriul onomastic străin.
Departe de a fi un lamento sau o lecţie aprigă de morală, Cronica de la Salcâmu Mic se vrea o luare fermă de atitudine, o oglindă pusă de-a lungul drumului unor mentalităţi prăfuite, imune la pierderile de factură identitară sau a conştiinţelor atrofiat-paralizate. Scena care ne introduce în ruralitatea românească a anului 2021 este una hilară: peste tot, chiar şi în grajd sau în şură, personajele poartă mască anticovid (barieră anticomunicare, dar şi semn al paranoiei virusului ucigaş), urmare a debusolării totale şi a fricii omniprezente faţă de un inamic invizibil. E o subtilă ironie în pandemie (,,noile rânduieli sanitare” –I, p.5; spotul publicitar ,,<<poartă mască arată că-ţi pasă>>” –I, p.17; ,,Poate îs contaminaţi şi ăsta-i v-un efect secundar.” –I, p.19; ,,-Mă băiatule, digeaba te duci la oraş, zise Remus. Nici nu eşti testat, vaccinat, habar n-ai limba engleză, cum crezi că o să-ţi găseşti de lucru?” –I, p.39; ,,-Şi unde o să fie şcoala? –Fiecare copchil la casa lui. O să păstrăm distanţa legală. Şi nu din aia de doi metri, ci una şi mai şi. Ne luăm fiecare câte o portavoce şi îi învăţăm pe copii să numere, să citească, ba chiar să transmită din gard în gard <<Ana are mure>>” –I, p.40; ,,La magazinul sătesc, gestionarul are o ladă cu măşti de unică folosinţă. Cred că le va ţine aşa, o vreme, <<să fie>>, dar nu ştiu cui o să le lase <<amintire>>!” – I, p.64; ,,Noi comentăm vremile estea cu botniţă pă faţă. Cum să mai putheau ei lua, Rafailă şi Vetuţa, dacă apucam aşe thimpuri împieliţathe?” –I, p.77; ,,La televizor se transmiteau ultimele ştiri despre contaminări, vindecări, vaccinări, testări. În studio se păruiau în vorbe, convinşii şi conspiraţioniştii. Reclame la măşti asortate vestimentaţiei de vară se perindau înveselind ecranul.” –II, p.25; ,,Plouase bine primăvara asta şi din pricină că Raveca pretindea tuturor să poarte mască şi la prăşit şi la plivit, fiecare a preferat să lucreze individual, prin rotaţie, numai să nu fie nas în nas în timpul lucrului la grădină.” –II, p.61), o ,,urechere” a excesului de logică ce basculează înspre precipitare, panică şi ilogism şi a ,,ştirismului” de tip ,,breching nius” sau ,,<<brăcinari nius>>” (idem) care fac victime în rândul oamenilor cu un raţionament precar şi cu o educaţie lacunară. Între ei, Rafailă, zis Filă, şi Vetuţa Cloambă, ,,fosta Uţa lu’ Miheţ” (idem), ,,iute şi băgăreaţă ca tată-so” (I, p.6), Simion, Leontina şi Persida Cloambă (ultima, personaj absent, i se arată în vis lui Simion), Raveca (femeia geloasă castratoare cu ochelarii rupţi, de unde şi dezinteresul cu care se afişează-n lume) şi Remus Miheţ, vărul Titu şi Terenţia (sora sa), Relu Săroi (,,catindat” la o iluzorie deputăţie de provincie şi ,,iubitul de tinereţe al Vetuţei” –I, p.9, în faţa căruia Filă se simte complexat), şoferul de rată David Feier pe ruta Tri Plopi, Salcâmu Mare şi Salcâmu Mic, Cătuţa, nana Măriuţa, doctorul Medveş emigrat ,,în Franţia” (I, p.38), unde practică meserii de duzină (dar cu intenţia de a reveni în sat şi a deschide o farmacie naturistă cu plante culese din Pădurea Covaciului), ,,a lu Ţăndău” (I, p.44), ,,doamna Ţăndău-mama” (II, p.5) şi fiica ei Delia (singura intelectuală din poveste, vorbitoare de japoneză), Mimi şi Tibor Benedek (rudele lui Rafailă de la Sibiu, ea, fostă vătmăniţă, el, fost mecanic auto), ,,ai lu Ciulete” (II, p.12), femeia cu barbă (,,Cred că femeia aia cu barbă de la recrutare avea şî ea ceva sâtuaţie. (…) Avea fustă pă corp, tocuri nalte şi o faţă de zâceai că nu s-o bărberit de cinşpe zâle. Ochi căprui ca focu, sprâncenată ca mama. Faini ochi! Da mânioasă rău.” –II, p.12), poştăriţa Ortansa, aproape toţi purtători de nume caricaturale, denominalizate, reflex al butadei nomen-omen (numele, ,,cartea” de vizită a personajului), care nu au nimic de a face cu rezonanţa unor onomastici sonore de tip Rafael, David, Elisabeta sau Rebbeca, destoinici tăietori de frunze la câini, cu o biografie neaureolată de glorie şi cu rădăcini genetice umile care-i plasează în zona anonimităţii totale, tineri întreţinuţi de seniorii familiei, pentru care viaţa la ţară nu e prilej de idilism, de încântare pastoral-bucolică sau de suflecare energică a mânecilor şi pus pe treabă, ci motiv ,,de nevroză şi de depresie” (I, p.38), boală modernă aparţinând citadinului de care suferă Filă, cel vindecat în final după ce trece printr-un cort ,,magic” din Poiana Alunişului, ocazie cu care se semnează o hilară ,,convenţie” dintre om şi animale), sau de sedentarism cronic, vecin cu parazitismul.
E o umanitate declasată, nonfurnizoare de surprize plăcute sau de genotipuri, ,,reziduală”, lipsită de grandoarea şi de măreţia personajelor care au făcut istorie, cu o existenţă pauperă pe toate palierele (materială şi spirituală), dusă de pe o zi pe alta, fără vlagă şi iniţiativă, crescută la umbra ignoranţei în floare, suferind de nepăsare în formă continuată, imună în faţa dovezilor ce ţin de perenitate şi de cultul strămoşilor (gest sinonim cu actul iresponsabil), cu o conştiinţă atrofiată în care neputinţa generalizată face legea (şi deopotrivă victimele). Singurii care fac excepţie din tot acest talmeş-balmeş uman e domnişoara bătrână-absolventă de liceu sanitar-metodistă-lucrătoare la sere-şi bibliotecară la căminul cultural Floarea Talion (model de umanitate înainte de Revoluţie, ,,lapidată” după), defunctul bătrân Valer Miheţ (martor la drama colectivizării şi la ascunderea animalelor domestice pentru a nu fi confiscate de comunişti) şi nevasta sa (care i se arată lui Remus în pivniţa-portal).
Nimicul e cel care le călăuzeşte viaţa, de unde blazarea, absenţa voinţei de a fi şi a elanului vital. Pentru aceste personaje, prinse într-o dulce lentoare sau în mrejele lui dolce far niente, ,,Glasul iubirii” şi ,,Glasul pământului” nu reprezintă o tentaţie şi nici nu au vreo însemnătate practică sau culturală, fiind, în cel mai fericit caz, o rătăcire sau un moft, glia strămoşească nu are nicio legătură cu sacralitatea, iar truda e cvasiopţională: ,,Noi nu suntem un sat de prăpădiţi.” (I, p.22), ţine să precizeze ţanţoş personajul Remus, el însuşi fiind un etern contemplativ, un penibil călcător în străchini sau un jalnic tânguitor de serviciu: ,,Fir-ar să fie că n-am şi io un tractor al meu…” (idem). Cel mai adesea, sunt personaje scindate, străine de orice capacitate de reacţie, de atitudine filosofică sau de combativitate, ,,captive”, de tip răscruce, nici ţărani autentici, nici orăşeni sadea (statut ,,hibrid”), neaparţinând niciunui spaţiu pe de-a-ntregul, incapabile de orice ,,revoluţ” (I, p.6), de unde şi alienarea, alimentată şi de drama abandonului (de către soarta maşteră, de către societatea ingrată, de către prietenii nerecunoscători, de către conjuncturile nefavorabile sau de accidentele istoriei etc).
Satul pe care-l populează, în cădere liberă la nivel demografic, care încetează să mai fie un atestat de mândrie locală sau naţională, complet neofertant şi fără perspectivă (pe care l-ar părăsi oricând, pentru, de exemplu, o Americă de tip miraj, o Lume Nouă inaccesibilă la propriu, nu din cauza existenţei vizelor obligatorii, ci din cauza nonaplecării spre aventură a personajelor şi a incapacităţii acestora de a se sustrage din ghearele ucigătoarei comodităţi –e cazul lui Titu, ,,conectat” la cele ce se întâmplă dincolo de Ocean, dar neînţelegând, în fapt, o iotă din cele ce se întâmplă), e un sat agonic şi nu cosmogonic, în care extazul, la fel de diluat şi de vidat de sens, se consumă (atunci când există) la nivelul faptului mărunt, insignifiant, fără vreo implicaţie metafizică: ,,-Atâta lume rea, atâta lipsă de respect n-o mai fost de mult. Am fost la oraş. Nu mă mai duc acolo. Am crezut că găsesc ceva de lucru sau batăr pe cineva care să-m zâcă – bine ai venit Rafailă, avem nevoie de tine, hai să facem asta, sau asta. Nimic.”; ,,-Aşa-i la oraş dintotdeauna. Fără relaţii nu mere nimic.” (I, p.21).
Starea de spirit ce le caracterizează e apatia, iar politica refuzului şi a nonimplicării funcţionează ca o emblemă. Departe de a fi cetăţeni ai Europei, personajele Sabinei Ivaşcu fac notă discordantă cu noul trend. Nu e vorba aici de patriotism local, ci de lipsă crasă de viziune, de incapacitate funciară şi de determinare. Aşa cum Vetuţa e lipsită de poftă de mâncare, prin extenso, aşa le lipseşte consătenilor ei ,,pofta” de acţiune, pofta de a fi eroi de roman în adevăratul sens al cuvântului. În rarele momente când responsabilitatea le dă târcoale, personajele iau atitudine, însă revolta lor se consumă în off, în spatele ,,scenei”: ,,-Cum am ajuns noi să suportăm mizeria asta care ne mâncă zâlele şi nopţile?” (I, p.42).
În acelaşi timp, nu sunt nici personaje care să semene cu cele moromeţiene, predilecţia lor pentru somn (inclusiv al raţiunii) şi evaziunea la bloc (visul de tinereţe al Ravecăi şi al lui Remus), ţinuta în neorînduială (preţul scăzut pe sine şi pe felul în care se afişează în societate), lehamitea generalizată, fuga de munca pe brânci, înlocuită cu pasiunea pentru filme siropoase, apetitul pentru politică şi imitaţie, dependenţa de telecomandă şi de emisiuni televizate de duzină, dar şi pentru ,,aplicaţii” pe telefonul mobil, pe care însă nu le ştiu folosi, toate aceste neajunsuri plasându-i în zona existenţială ,,gri”.
Există trei tipuri de personaje decelabile creionate de Sabina Ivaşcu: pseudoţăranii (,,salcâmenii” –II, p.8), animalele vorbitoare şi ,,androidul” buclucaş, telefonul mobil acaparator (cu ajutorul căruia personajele vorbesc, dar, în esenţă, nu comunică: ,,Deschise androidul. Ecranul se lumină o clipă. Cartela expirase.” –II, p.11; ,,Vetuţa apăru pe uliţă tocmai când Rafailă află că nu mai poate folosi androidul. Era descumpănit, dar nu cuprins de disperarea firească a utilizatorului deconectat de expirarea cartelei.” – II, p. 13); ,,Rafailă era şi el stingher, dar mai ales îngândurat. Ce femeie să-l sune pe el dacă lui tocmai i-a expirat cartela. Pusese androidul la încărcat, dar zadarnic. Nu putea accesa nimic.” (II, p.40); ,,Mimi, fosta vătmăniţă, fascinată de resetarea şi actualizarea aplicaţiilor, descoperea că nici pe departe funcţiile androidului nu erau asemănătoare ce cele aflate la bordul unui tramvai, dar asta nu o neliniştea. Găsise în povestea cu aplicaţiile o provocare.” (II, p.73); ,,utilizator Rafailă Cloambă” (II, p.76).
Pe lângă falsul ruralism (sau ruralismul de mucava, ruralismul descentrat sau (dez)afectat, în care ţăranul autentic e în pericol de a nu mai fi ,,opinca”, ci un ,,produs” asimilat şi asimilabil, de ,,consum”, integrat în noua (dez)ordine sătească, emancipat sau ,,convertit” la religia nonadecvării la context), există o serie de ,,ţinte” fixe pe care scriitoarea le are în colimator: imitaţia fără frontiere (gestul Vetuţei de a cumpăra de la magazin ,,o imitaţie de pizza” -II, p.20- subliniază îndepărtarea fără regrete de bucătăria neaoş românească), predilecţia pentru kitsch (vezi ,,shopping”-ul compulsiv de care e cuprinsă aceeaşi Vetuţa, cea care risipieşte banii pe produse de o calitate îndoielnică achiziţionate de pe urma campaniilor publicitare de tip ,,ţeapă” şi pe care apoi le abandonează-n pod: ,,Găsise la minimarketul <<Lunca>> (fosta cooperativă), un obiect aproape necunoscut de localnici şi nu dorea să-şi popularizeze achiziţia. Cumpărase în rate o cameră de supraveghere (imitaţie) cu încărcare solară.” –II, p.13); microbuzul second hand condus de şoferul Feier pe uliţele satului; aspiratorul de tip junk sau telefoanele mobil luate din talcioc; becul ,,filips chinăzăsc” –II, p.32) şi pentru starea de devălmăşie (,,-Haideţ năpoi la ie, că de-acle plecarăm!” –I, p.29, reflex al lacunelor educaţionale (în cazul primelor două se simte prezenţa expertului în arte vizuale Sabina Ivaşcu): ,,bibelouri, ziare, cabluri, ba chiar şi Cartea Sfântului Efrem cel Nou, ajutătorul celor aflaţi în căutarea unui serviciu.” –I, p.9), comparaţia dintre măreţia vremurilor interbelice şi prezentul decadent (,,-Umbla rejina cu ie şi păpuci de năbuc (…) Fimeia asta chiar o iubit românii.” –I, p.28; ,,-Doamnele purtau costum naţional ca să şie populare…(…) Studenţi şi elevi la serbări, umblau în port ţărănesc. Umpleau străzâle.” –I, p.29), politicianismul de duzină (,,-Cum să-l dorescu pă Relu Săroi dacă face politică?” (II, p.15), dintre trecutul ,,contondent” şi reminiscenţele din regimul comunist (cel mai aprig devalizator al satului românesc prin reducerea la acelaşi numitor comun pe care-l reprezintă colectivizarea, naţionalizarea, atitudinea antichiaburi şi proprietate privată, utemismul, pionieria etc.: ,,şef la raionu de partid”, ,,Munca de lămurire” –I, p.28; ,,-Cine o ajutat ţăranii ’nainte de colectivizare? Nime! Cine, după aia? Nime! Cine, când îngropau sfecla, că vin tovarăşii di la partid? Nime! Cine, când căpătam penzie nici de murit, nici de trăit? Nime! Şi acu vorbiţi de ia românească. Lăsaţi-o în cufărul ei.” –I, p.30; ,,originea nesănătoasă” –I, p.70; ,,tovărăşire” –I, 80), ), familia de tip tradiţional (v. subtilul dialog dintre găina Esmeralda şi gâsca văduvă vizavi de monogamie), starea de dezagregare a mentalităţilor şi opacitatea la conservarea tradiţiei (,,-Di ce-om fi aşa săraci câteodată?” –I, p.30), importul masiv de pseudocivilizaţie, cu precădere al eternelor forme fără fond (lămâiul cu paşaport; pretinsa prezentare de business la fostul ,,Cămin Cultural din Salcâmu Mare”, ,,cu invitaţi de la judeţ” (II, p.82), dar care aduce izbitor cu şedinţele de comitet regional şi cu propaganda stahanovistă de odinioară), ce nu au teren propice de dezvoltare pe specificul naţional (,,Or scos afară după revoluţie tăt ce-or crezut ei că nu-i bun şî or pus în loc dhelea dhe import. Or aruncat scule de-ale noastre ca să puie în loc scule <<de firmă>> pă care le-or aruncat alţii.” –II, p.30), preţul scăzut pe cultul eroilor (,,Vulturul, spuneau sătenii mai în vârstă, întruchipa vitejia Soldatului Necunoscut căzut în timpul primului război mondial. Dar cei tineri nu văzuseră niciodată vulturul, nu-şi închipuiau cum arată vitejia în formă de soclu ciunt. Mai interesant pentru istoria satului era faptul că nu se mai ştia când sau cine a luat vulturul de pe soclu.” -II, p.6); îngrijorătorul fenomen al migraţiei (,,Mulţi dintre cei care au plecat definitiv chiar aşa se simţeau la un moment dat – pustiiţi de dorul de casă. Nu ştiu dacă de ţară, dar de locul numit <<acasă>>, sigur da.” (II, p.59).
Şi cum ,,aspectu ţărănesc” (I, p.27) e pe cale de dispariţie, ruralitatea (mai degrabă un ,,rest” de ruralitate) configurată de Sabina Ivaşcu e una ultrapermisivă şi ultrapermeabilă la nou (noutatea superfluă), ce îşi diminuează în ritm galopant rolul conservator de tradiţie. În subterana textului se află nostalgia arhetipului din care scriitoarea se revendică. De aici şi intenţia recuperatoare a cărţii, demersul ei identitar:
,,-Ai uitat ce faine nunţi am petrecut? Ce frumos cânta Felician Fărcaşu? S-auza la tăte difuzoarele.
-<<N-o lăsa ca să mai tacă, vine altul şi ţi-o ia! Hopa-ţupa, uite aşa! Si apoi ţuc-o, n-o lăsa! Iţa-iţa Şarina!>>
-<<Pă valea Ampoiului>>! Nu? Parcă ăsta era? Îl şciu p-ăsta!
-Lucreţia Ciobanu, Grozuţă…şi Felician ăsta, al teu! L-am văzut.” (I, p.42-43).
Subtilă, dar nonacuzatoare, departe de a lipi etichete, a folosi un ton punitiv-vindicativ, a stârni o inutilă vânătoare de vrăjitoare sau a presăra vini sau anateme, Sabina Ivaşcu, prin delicateţea şi diplomaţia ce o caracterizează, pune degetul pe rana rătăcirilor şi neputinţelor noastre ca popor în pericol de a deveni populaţie. Fiindcă, nu-i aşa, de data aceasta, la vremea fragilei democraţii postdecembriste, pericolul aneantizării nu vine atât din afara fruntariilor ţării, ci din noi înşine, graţie ignoranţei de care dăm dovadă la fiecare pas sau obedienţei în faţa nonimplicării. Şi apoi nu mai e vorba de demersul lovinescian din vechime, acela care prevedea, între altele, recuperarea eternului defazaj care ne desparte de lumea civilizată sau citadinizarea, ci de efectul nivelator, de pericolul pierderii definitive a reperelor originare şi originale. De aceea, în cartea Sabinei Ivaşcu, un cumul de povestioare fixate pe o temă dată (cu titluri ce nu ridică probleme de interpretare), nu vom regăsi nicăieri ţăranul integru şi responsabil de odinioară, lucrător şi chivernisitor, ce pune mare preţ pe familie, pământ, tradiţii, obiceiuri şi datini, bun cunoscător al semnelor naturii (ca, de pildă, personajele sadoveniene) sau al vieţii satului (cum ar fi exemplele din Slavici sau Agârbiceanu), ci în bătaia vântului sau (în cazul ex-vătmăniţei Mimi) aiurea-n tramvai, nătăfleţi vegetativi în aşteptarea perei mălăieţe care să le pice-n gură. Când nu vegetează, personajele Sabinei Ivaşcu au idei fantasmagorice (a se vedea planul aberant al lui Rafailă şi Remus, vrednici pocitori de limbă maternă, de a edita un ,,<<mic dicţionar de limbă română stricată – limbă română>>” (I, p.53) –ţinta devine aici amatorismul în chestiuni de limbă).
Fără a fi personaje de tip orwellian, la Sabina Ivaşcu animalele domestice ,,înţeleg” realitatea, preiau conducerea, având iniţiativa. Sunt animale blânde, blajine, cunoscătoare ale fabulelor lui La Fontaine, capabile să ofere veritabile lecţii de viaţă. Nu e o Planetă a Maimuţelor, ci un zoon dedicat, matur, ,,şcolit”, capabil să fie tandru şi să-şi exprime deschis sentimentele (aviz abrutizarea umană): fâşneaţa pisică Cheţi (agent ,,în departamentul de investigaţii” –I, p.64, lider cu o misiune de spionaj, pe care-l realizează ,,cu o mini spy cameră” –I, p.26), câinele Zeicu (şi vorbitul gramatical –corectează derapajele verbale ale stăpânului său Remus), venerabila vacă Suzi (fapt reflectat în producţia modestă de lapte pe care o furnizează) cu origini austriece, căţelul de pripas Chiflă, cloţele Larisa, Esmeralda, Vivi şi Madam Dalida (Vivi şi Esmeralda dezbat intens filosofic pe marginea incidentului cu şarpele din geneza biblică şi momentul în care acesta a avut loc), cocoşul Roso şi ariile sale de tenor, raţa Adelita şi ,,măcănelile” ei de import, caprele surori Kessler. .Antropomorfizarea zoologicului de către Sabina Ivaşcu are rolul de a atrage atenţia asupra decăderii din starea de umanitate a personajelor care-şi fac veacul la Salcâmu Mic, umanizarea animalelor fiind o replică acidă la îndobitocirea oamenilor (unde recursul la logică apare hilar). În cartea de faţă, vocea animalelor e mai puternică decât vocea oamenilor. Prin intermediul lor, scriitoarea etalează tarele umane. Adevărurile pe care cuvântătoarele le rostesc sunt în măsură să alerteze: ,,Dacă or începe să ia cuvântul tăthe animalele satului undhe ajunjem?” (I, p.86).
În cartea de faţă, animalele se organizează impecabil, au simţ practic, ştiu să se amuze şi să facă front comun împotriva nedreptăţilor, se miră şi se înţeleg, sunt responsabile şi proactive, ,,docte” şi mereu ,,pe fază”, sunt manierate, folosesc un limbaj elevat (în antiteză cu limbajul poporan, ,,buruienos” al stăpânilor), grăiesc în parabole şi pun în dilemă, dau dovadă de inteligenţă forte şi de implicare în chestiunile arzătoare ale satului, fac parte din organizaţii ,,secrete”, lucrând ,,sub acoperire”, stăpânesc impecabil tehnologia (spre deosebire de tălâmbii pseudoţărani, pentru care ,,androidul” continuă să fie o veşnică enigmă şi o eternă nedumerire).
Pe undeva, personajele zugrăvite de Sabina Ivaşcu, radiografie a unei stări de fapt (adevăr contemporan şi nu ficţiune –în locul Salcâmului Mic din judeţul Mureş putând fi orice sat românesc), sunt în linia epocii nonglorioase în care trăim, o epocă în care pierdem şi ne pierdem, văduvită de tot ce înseamnă înălţător, trainic, ziditor şi durabil, vrednic de a rămâne în cărţile de istorie sau în conştiinţa semenilor. E un timp al lipsei modelelor, un timp poate prea ,,obosit” sau îngăduitor (lax) cu tot ceea ce înseamnă plonjarea în negativ. Ceea ce e cu adevărat în pericol este zestrea culturală pusă sub semnul întrebării, raportul dintre ce primim moştenire, dar şi ce lăsăm moştenire, ruralitatea pe punctul de a fi ,,epurată” şi deruralizată (după părerea noastră, cea mai mare catastrofă după colectivizarea impusă de comunişti –şi la care scriitoarea face referire în text-, alături de experimentul ratat ceauşist de ,,urbanizare” forţată a ruralului). Pe de-o parte masculinitatea caricaturală, noneroică (vezi reprizele de leşin ale ,,nevricosului” Remus, cel ,,lovit de leucă” –I, p.24, muncit de ideea de a fonda o şcoală particulară în sat sau naivitatea şi moliciunea pretinsului meloman şomer Rafailă –a se vedea colecţia sa de ,,cd-uri cu marşuri austriece interpretate de Filarmonica din Viena.” (I, p.31)- ce se lasă dominat de nevastă şi de soacră, dar şi de trauma femeii cu barbă pe care o întâlneşte la recrutare), pe de alta ţăţismul (Raveca), feminitatea superficială, incapabilă de acţiune şi de reacţiune, ci doar de a toca mărunt nervii soţilor (Vetuţa). De domeniul neverosimilului, naturaleţea cu care ţăranii Sabinei Ivaşcu dialoghează detaşat cu animalele domestice din bătătură. Un exemplu edificator, discursul găinii Esmeralda (de strictă actualitate), cea care oferă umanităţii adevărate lecţii de viaţă: ,,Oamenii, nici în ziua de azi nu ştiu pe cine să urască, pe cine să iubească. Vine un război, unii se dau cu duşmanul, alţii se fac partizani. Se termină un război, începe altul. Unii se dau cu armata prădătoare, alţii cu cea liberatoare. Unii mor pe front, devin eroi, alţii stau acasă şi scriu poezii patriotice. Apoi iarăşi, bat palma cu puternicii zilei, mazilindu-i pe foştii puternici ai zilei.” (I, p.85).
Ruralitatea expusă de Sabina Ivaşcu e una declasată, cu personaje fără pretenţii de la viaţă, care trăiesc neglijent, resemnat (aviz resemnarea mioritică), beneficiind de facilităţile unui sat cândva prosper, dar la a cărui temeluire ei nu au pus umărul, aşteptând mai curând să li se dea sau să le pice din cer, pentru care responsabilitatea funcţionează ca un apendice. Ceea ce îi ,,salvează” cât de cât este ceea ce au construit înaintaşii, ei înşişi nedistingându-se cu absolut nimic la capitolul meritocraţie. Sunt personaje banale, fără anvergură, şterse, care se supun la un nesănătos cod al absenţei, palide cópii ale vigurosului ţăran din vechime: ,,Pră lumea asta mă băiatule, nu-i bine, cum bine nu prea îi nicări.” (I, p.80). Există momente când textul Sabinei Ivaşcu îmbracă forma manifestului:
,,-V-aţi crescut copiii cu gândul să ajungă mai sus. Să nu mai sape pământu, să nu mai are, să nu mai semene.
-Ce vorbeşti?
-Vorbesc! Toţi aţi vrut să faceţ din copiii voşti ingineri, profesori, doctori.
-Agronomi, veterinari, zootehnişti.
-Da, îi drept, câţiva chiar or vrut. Da’ nu mulţi.
-Şi aţi uitat ce-i ăla sat, ce-i mărsu la sapă, la pământ.” (I, p.30)
Nota de originalitate pe care o aduce Sabina Ivaşcu în Cronica de la Salcâmu Mic e dialogul pe care îl are cu personajele sale, dialog consemnat în textul propriu-zis (reprezentativă este secvenţa cu târgoveaţa Raveca ce o opreşte din scris pe autoarea Ivaşcu, pe motiv că are chef de pălăvrăgeală: ,,-Api domnucă dragă, ai ocservat bine! Poza cu Scarlet O ’Hara o găsâse Rafailă într-o revistă Cinema şi o lipise pă cutia dhe zahăr din cămară.” (I, p.71); ,,Acu scrie ce vrai, io trăbă să vând oauăle. Griji ce scrii despre noi! Şi să-ţ spun ceva: şi dacă scrii, şi dacă nu scrii, tot nime nu ne bagă-n seamă, să nu uiţi asta!” (I, p.72). Pauperitatea personajelor e reflectată şi în biografiile lor modeste, portrete-robot de tot hazul făcute de animalele domestice-spion: ,,Miheţ Remus, născut în judeţul Timiş, este însurat cu Raveca Talion, născută în judeţul Alba. Ambii sunt trecuţi de cincizeci şi cinci de ani, dar nu au împlinit încă şaizeci şi doi.
Cloambă Rafailă, treizeci şi doi de ani, născut în judeţul Hunedoara, este însurat cu Vetuţa Miheţ, douăzeci şi opt de ani, născută în Salcâmu Mic, judeţul Mureş. În casă mai locuiesc la răstimpuri copii de-ai fraţilor, surorilor sau vecinilor, lăsaţi în grijă când fraţii, surorile sau verii nu se pot ocupa de ei. (…)
Familia Miheţ, studii şi fişa medicală.
Remus, electrician şi agricultor – opt clase şi trei ani de şcoală profesională, vizite la dispensar pentru probleme stomatologice sau de surmenaj.
Raveca, opt clase, atestat conducere tramvai, după revoluţie s-a pensionat şi s-a angajat la o fermă care a dat faliment. Din anul 2010 este liber profesionistă, agricultoare şi îngrijitoare de animale la domiciliu. Starea sănătăţii bună, rareori indigestii când (de poftă) mai ia câte <<o gustare>> la oraş.
Familia Cloambă, studii şi starea sănătăţii.
Rafailă, a absolvit liceul, a dat de trei ori la câte o facultate, exceptând ASE-ul şi regretă enorm că nu a încercat de trei ori <<numai la ASE>>! Posesor al unui telefon mobil, sistem android, pe care îl perfecţionează mereu în speranţa prelungirii duratei de funcţionare.
Elisabeta Cloambă, zisă şi Vetuţa, sau Uţa Miheţ, şapte clase, cursuri de cosmetică/frizerie, neterminate. Înscrisă la diverse programe ale sistemului piramidal a încercat fără succes să se îmbogăţească vânzând <<abonament livrare suc de Aloe Vera pe şase luni>>, sau <<tigăi antiaderente cu returnare în caz de clientul nemulţumit>>.” (I, p.51-52).
Există o serie de obiective/repere rural-culturale indispensabile ce amintesc de gospodăria rurală autentică şi care, odinioară, însemnau parte din ritual, semnalate de Sabina Ivaşcu: casa ţărănească veritabilă, şura, grajdul, ,,funiile de usturoi” (I, p.5), ,,buchetele de mărar uscat atârnate imediat lângă uşă” (I, p.5-6), beciul răcoros (loc al bunăstării şi al depozitării hranei consemnată în ,,caietul cu evidenţă” (I, p.6), refugiu, dar şi topos de tip ,,portal”, unde, chipurile, au loc întâlniri de gradul zero), cufărul cu nisip, damigeana cu ţuică, lada cu cartofi, bucătăria cu ştergar şi calendar bisericesc pe pereţi, candela, busuiocul, sculul de lână, ghemul, şezătoarea, laviţa, camera de oaspeţi ,,plină de perne scrobite, clădite până în tindă.” (I, p.13), stiva de lemne, coteţul câinelui şi al galinaceelor, târnaţul, descântecele, preşul de iută de la intrarea în casă, ,,perdeluţa de cipcă de la uşa cu geam” (I, p.20), moara pe apă, vălăul de tablă, claca (o formă autentică de socializare), lada de zestre, ia, talanga, podeţul, cooperativa, poşta, pădurea, magazinul sătesc, plita, coşul cu lemne, uliţa, lampa cu gaz, cuvertura cu cerbi şi căprioare, zugrăveala cu modele de tip trandafir, şura, vadra cu lapte, cişmeaua, patefonul, maşina de cusut Singer, ,,curtea de păsări a familiei Cloambă-Miheţ” (I, p.46), ,,punctul de presă sătesc” (I, p.47-48), transformat în ,,centru vânzări cartele de telefon şi suc la dozator” (I, p.48), scara podului, ,,vechea cutie cu scule mici” (I, p.53), velniţele şi feţele de pernă, ,,cufăru cu cămeşi de sărbătoare” (I, p.63), binoclul din cufărul bunicii declanşator de povestiri din Primul Război Mondial, cimitirul, turla bisericii, ,,şareta lu baci Faur”, ,,lingura de lemn sau sucitorul de făcut foaie” (I, p.66), pendula, hora şi nedeia din amintirile Ravecăi, caii Şari şi Honoriu (ultimul iese în evidenţă prin monologul avut în timp ce-şi aşteaptă stăpânul să iasă de la dentist), căruţa, ,,căsuţa Floarei Talion” (I, p.68), sediul pompierilor voluntar, cuibarul, masa festivă cu familiile reunite (când se deapănă amintiri în faţa televizorului), ,,cântarul cel vechi cu greutăţi de fier” (I, p.81), ograda lui Adămuţ Sofronie, ,,casa lu Miheţ” (I, p.90), cutia de cupru ascunsă în grădină (artefact cu calităţi fenomenale, despre care Simion şi Leontina primesc informaţii în vis de la defuncta Persida Cloambă, fapt ce aruncă întreaga poveste în pulp fiction); ,,poarta cea mare cu clanţa veche de bronz” (II, p.15), tabloul de la nuntă de deasupra patului, ,,cântaru de fer cu cârlig” (II, p.30), drumul de ţară (,,Ce stradă vrei în Salcâmu Mic, unde nu-s mai mult decât de trei uliţe mari şi late?” –II, p.45), cutia de scrisori, ,,un cufăr vechi, plin de cărţi şi de reviste” (II, p.57) (aparţinând, în interbelic, unui avocat şi găsit în podul dispensarului, furat apoi de Relu Săroi în speranţa de a se căpătui la ,,Brucsel” (II, p.64), dar cu un conţinut superfluu –de unde şi falsul mister), ,,damigeana cu ciucuri şi astupaş tricotat” (II, p.68), sărbătoarea ,,Întâia Zi a Desluşirii” (II, p.92).
Savoarea lexicală, rezervele nealterate de ruralitate, parte din filonul de arhaicitate şi tradiţionalism fac deliciul cărţii Sabinei Ivaşcu: ,,moşu ăl bătrân” (I, p.5), ,,pimniţă”, ,,Nu te mânia”, ,,aşe”, ,,strâca”, ,,heia”, ,,tăte”, ,,zâc”, ,,duşcă” (I, p,6), ,,să mărg”, ,,zamă”, ,,No” (I, p.7), ,,Ie” (I, p.8), ,,meri pă uliţă”, ,,cipcă” (I, p.9), ,,ciacâra”, ,,păţât”, ,,pântru”, ,,ocoşă”, ,,tăţ”, ,,pancove”, ,,se sfădesc”, ,,ţână” (I, p.11), ,,meri pă uliţă, nu te mai împle de noroi pîn grădini” (I, p.12), ,,nădragi” (I, p.13), ,,trizăci de ani”, ,,faină”, ,,-Aşe-i”, ,,ştrimfi”, ,,tăte”, ,,janunchii rupţ”, ,,vedeţ” (I, p.14), ,,caznică”, ,,pretinile” (I, p.16), ,,Ui la el (…)”, ,,deştele” (I, p.17),, ,,porodici”, ,,culeji”, ,,hăle”, ,,Trăbă”, ,,să-ţ”, ,,blăstămu”, ,,pântru” (I, p.18), ,,zâci”, ,,cloţa”, ,,zgrepţănit”, ,,s-ajunjem” (I, p.19), ,,numa”, ,,tri”, ,,coşarcă” (I, p.20), ,,sfadă” (I, p.21), ,,batăr”, ,,nu mere” (I, p.21), ,,impresiunată”, ,,şopăie”, ,,Nime”, ,,năpoi”, ,,zâci” (I, p.22), ,,îs” (I, p.23), ,,să se daine în hintă”, ,,leucă” (I, p.24), ,,la smicurat porumbul sau la făcut coşuri din pănuşi” (I, p.26), ,,-N-or înţălesu (…)”, ,,Rejina”, ,,diasupra”, ,,lumia”, ,,o zâs”, ,,videţ”, ,,budigăii”, ,,tomna”, ,,şoadă” (I, p.27), ,,şugubeaţă”, ,,amu”, ,,dară”, ,,Num-atâtuţă”, ,,Înjerii”, ,,mărg”, ,,pită”, ,,ţucăr”, ,,rejele”, ,,copchii” (I, p.28), ,,nană”, ,,coşarcă” (I, p.34), ,,Gumilasticu”, ,,Am găst” (I, p.35), ,,nu-i cinaş” (I, p.36), ,,tiglăzău”, ,,or loat”, ,,meliţă” (I, p.37), ,,Aţ ave?”, ,,ţâgare” (I, p.38), ,,ţâpi”, ,,O vinit bat acasă?”, ,,ţâgaria”, ,,laboşu cu laşcă”, ,,digeaba” (I, p.39), ,,cafia”, ,,să hierbi” (I, p.41), ,,nărozie”, ,,Areţi”, ,,be un pic”, ,,glumile”, ,,lapthile”, ,,faină”, ,,şciu”, ,,bolândule” (I, p.42), ,,S-o gătat” (I, p.43), ,,şeptezăci”, ,,şăd”, ,,ţâgla căşii”, ,,învârţ”, ,,heca”, ,,mişăl”, ,,jăb”, ,,hele” (I, p.43), ,,clătăreşti”, ,,Dijaba”, ,,litre”, ,,advocatu”, ,,orece”, ,,tuleo”, ,,conversaţăie” (I, p.44), ,,vecăr” (I, p.45), ,,cănit”, ,,batăr” (I, p.47), ,,năpoi”, ,,niş”, ,,cătrănit”, ,,Nu plânje” (I, p.48), ,,acle”, ,,trepţi”, ,,conţăntrată”, ,,Mulţam că ai grija me”, ,,fimeie”, ,,pân’gă”, ,,iuthe”, ,,trepţile une s-o durigat naşa”, ,,foaia de laşcă”, ,,să meri” (I, p.49), ,,vadră” (I, p.55), ,,coaţ”, ,,ar mere să îmble c’on şarşaf în cap, ba ar hi chiar interesantă!”, ,,şuguit” (I, p.62), ,,cămeşa hei veche cu ciupag, care era în cufărul lu buna”, ,,zăuitai”, ,,s-o gătat”, ,,nu şciu”, ,,feldbel”, tătă vremea”, ,,credu” (I, p.63), ,,jier”, ,,feliu”, ,,măroace”, ,,mnicuţe”, ,,târnaţ” (I, p.66), ,,bun înţălesu”, ,,o fo dusă” (I, p.67), ,,Om videa”, ,,Batăr”, ,,piparca”, ,,domnucă” (I, p.71), ,,un să meri” (I, p.76), ,,moimă”, ,,vinit”, ,,sfădiţi”, ,,plânje”, ,,on pic bat” (I, p.77), ,,năroc”, ,,uăchi” (I, p.78), ,,bată-l nevoia” (I, p.79), ,,acle”, ,,aci”, ,,ţârucă”, ,,Ui aci”, ,,N-api”, ,,nicări” (I, p.80), ,,zăuităm” (I, p.82), ,,N-am pricină” (I, p.83), ,,Ie dară”, ,,Acu-i anu” (I, p.84), ,,urjent” (I, p.86), ,,abe acu”, ,,nu mărg nicări” (I, p. 90), ,,ponciorăşti”, ,,copârşău”, ,,picere”, ,,căbatu”, ,,tablău”, ,,şezi mereuţ”, ,,alduit să fii!” (I, p.91), ,,mânurile” (I, p.92), ,,prăstă”, ,,şcătula” (I, p.93), ,,nouauă”, ,,foraibăr”, ,,ivăr”, ,,aşe”, ,,obect vechiu”, ,,coată” (I, p.94), ,,pită cu lictar”, ,,să gată” (I, p.95), ,,scunzătoarea şcătulii ăleia cu bucluc” (I,p.96); ,,sărăriţă”, ,,nană”, ,,vint”, ,,D ’api”, ,,estea-s ghethile, aşe mocicoşe” (II, p.5), ,,ocoş” (II, p.8), ,,-Ni la el” (II, p.10), ,,heca” (II, p.12), ,,nime pă drum” (II, p.13), ,,mărţâşor” (II, p.14), ,,athinje”, ,,teu”, ,,burduhanu”, ,,Îs” (II, p.16), ,,şod”, ,,boite” (II, p.17), ,,meri”, ,,şopru”, ,,sama” (II, p.18), ,,hoară”, ,,şciam”, ,,şăzurăm”, ,,acle” (II, p.24), ,,şuhanu” (II, p.27), ,,măroc”, ,,s-o hâit”, ,,ţânătoarea” (II, p.29), ,,ghiufe”, ,,lămpaş” (II, p.30), ,,mburdăm”, ,,dărabă”, ,,Blidu” (II, p.31), ,,alduită” (II, p.32), ,,vadra” (II, p.39), ,,propitaru”, ,,zăuitat”, ,,oamini”, ,,Mereţ” (II, p.42), ,,moroi”, ,,priculici”, ,,porodicile”, ,,picere”, ,,-Ce han tătar să verifici?” (II, p.50), ,,duhănea” (II, p.52), ,,laboboşu”, ,,minthenaş” (II, p.61), ,,gatheje”, ,,şuguiţi” (II, p.64), ,,reţepturile elea vechi (…)” (II, p.69), ,,puiene” (II, p.66), ,,meliţat” (II, p.69), ,,nădrajii”, ,,piaţ”, ,,nană”, ,,străiţe” (II, p.77), ,,vailingul”, ,,o ţârucă dhe copchilă”, ,,suduieţi” (II, p.78), ,,televizia”, ,,amu”, ,,gătarăm” (II, p.79), ,,ocoşă” (II, p.82), ,,haznă” (II, p.83), ,,jamu” (II, p.89) .
În privinţa limbajului, Sabina Ivaşcu are abilitatea de a alterna limba literară cu cea populară, puneri în oglindă care îi dau cititorului posibilitatea de a compara. Spre exemplu, ,,comutarea” pe limbajul poporan de secol al XIX-lea, dialogul mai mult din joacă dintre Rafailă şi Vetuţa, cu termeni argotici şi în dialect, pe lângă semnalul tras de scriitoare în chestiunea destinului zestrei culturale, ascunde ,,ruşinarea”/dezicerea modernităţii de a mai cultiva tradiţia: ruşinarea de a mai folosi graiuri şi dialecte, ruşinarea de a mai îmbrăca portul popular, ruşinarea de a mai da curs obiceiurilor şi datinilor locului, considerate perimate, ruşinarea de a mai vorbi despre trecut, ruşinarea de a duce mai departe vorba şi moştenirea spirituală a străbunilor şi a o îmbogăţi etc.
În acelaşi tipic, atacul la gunoiul televizat, cu vădit rol imbecilizant (,,scârbit de toate serialele şi emisiunile cu invitaţi buimaci în studio (…)” -I, p.5), la telenovelele şi ştirile de rău augur, la divertismentul îndoielnic (,,rezultatele tragerii loto din Spania” -II, p.24 urmărite cu viu interes de Rafailă şi Vetuţa), la libertatea postdecembristă percepută doar la nivel constatativ, dar fără vreun folos real pentru sedentarii locuitori din Salcâmu Mic: ,,Dup’ on timp ne-am dus tăţ unde-am vrut, fără viză, numa cu boletinu.” -I, p.7) etc.
Presărarea, de către Sabina Ivaşcu, a discursului cu oltenisme (abrambureala lingvistică, semn că satul ardelenesc creionat nu mai e în stare regională pură, ci ,,contaminat”), mixul de regionalisme graţie mutaţiilor sociale, pervertirea limbajului regional şi a specificului local prin ,,importul” de nonardelenisme contribuie şi ele la declinul de autenticitate: ,,nu fusăi nicăieri”, ,,Luaşi” (I, p.7), ,,Stătuşi”, ,,fusăşi” (I, p.17), ,,-Zâsăi”, ,,fusăşi”, ,,găsâşi”, ,,perduşi” (I, p.35), ,,avusăşi”, ,,Căzui”, ,,făcui”, ,,făcurăţi” (I, p.49), ,,pusărăţ” (I, p.63), ,,Băuşi”, ,,Şezuşi” (I, p.84), ,,păţişi”, ,,speriaşi” (II, p.56).
Comicul e acoperit şi ilustat pe toate palierele sale, cel mai bine reprezentat fiind cel de limbaj. Cuvinte şi expresii precum ,,depresie”, ,,melancolie” (I, p.7), ,,altă dimensiune” (I, p.18), ,,simboluri” (I, p.19), ,,-Am vrut să arate măcar un pic mai modernă bucătăria, de-aia!” (I, p.21), ,,alunizaţii auditive” (I, p.25) puse în gura unor personaje ca Vetuţa sau Raveca laolaltă cu cele neaoş populare, sunt un contrabalans la o realitate tristă, rolul lor fiind de a spori hilaritatea. Comicului de limbaj îi urmează comicul de situaţie (ex. scrisoarea ,,recomandată trimisă prin anii şaizeci” (I, p.68) şi la care Floarea Talion primeşte răspuns prin poştă abia ,,înainte de revoluţia din ’89” -idem).
Sintetic, Cronica de la Salcâmu Mic e despre ţărani inerţi, puşi pe tânjeală, ,,duglişi” (leneşi), contemplativi, nonfocalizaţi pe muncă şi pe acumulare de bunuri, ci pe pierdut timpul cu graţie, în opoziţie cu strămoşii lor răsculaţi sau luptători pentru dreptate, care nu au ,,organ” pentru ruralitate şi viaţa sătească, nefiind toleranţi, ci pur şi simplu indiferenţi, abulici şi resemnaţi, care nu par să înţeleagă uriaşa miză a pierderii satului, ţărani răzleţiţi, cu o redusă rată de participare la viaţa vetrei satului, absenţi prin mentalitate şi felul de a fi, ce au dat fără regrete opinca pe tenişi, treningul pe straiele populare (,,-Drăguţo, n-ai învăţat până acum că gunoaiele de tot felul apar tot mai des îmbrăcate în straie noi în calea oamenilor?” –II, p.52), aplecaţi spre consumerism şi nu pe producţia locală de bunuri, victime ale teleshopping-ului, reclamelor agresive şi emisiunilor cu caracter imbecilizant, robi ai kitsch-ului, oricând gata să se dezică de obârşie şi de originile lor ancestrale, ţărani care-şi trăiesc cu seninătate autosuficienţa, uneori la nivel celebrator-festiv, ţărani de rit ,,nou”, cărora le lipseşte motivaţia, voinţa şi determinarea, inadaptaţi şi inadaptabili, incapabili de iniţiativă. Iar satul cu pricina e unul nepopular, denaturalizat, destructurat, care nu mai reprezintă o alternativă viabilă la citadinul corupător, în care se consumă totuşi minuni, însă fără consistenţa miracolului, sau a revelării sacrului, un sat în care nu se mai arată defel ,,Zburătorul” şi nici şansele de reviriment.
Măsura valorii ca prozator Sabina Ivaşcu şi-o dă în pasajele ,,serioase” ale cărţii, crâmpeie descriptive şi stop-cadre inspirate, unde narativitatea e una captivantă, rod al emoţiilor scriitoarei expert în artele vizuale: ,,Câmpii, dealuri cu iarbă uscată, căpiţe şi case răzleţe se tot perindau prin faţa ochilor celor trei pasageri ai ratei. Iată şirul de nuci, gardul de nuiele şi anunţul <<Bun venit la Salcâmu Mic>>!” (I, p.20); ,,(…) norul străveziu care acoperea satul, coama dealului şi păduricea de salcâm.” (I, p.25); ,,Lumina care intră prin cele două ferestruici face ca paiele şi talaşul din jur să pară aurii. Talanga, moştenire de familie, pusă într-unul din cârligele grajdului, a rămas singura ei amintire de cornută austriacă. Talanga e agăţată dimpreună cu <<bagheta>> cum îi place ei să-i spună băţului de alun având o împletitură de piele şi un ciucure de lână la un capăt. Nu, niciodată, nimeni din neamul Miheţ nu a fost nevoit să folosească biciul pe spinarea ei.” (I, p.32); ,,Două păduri cunosc bine copiii din sat – cea de pe dealul cimitirului, zisă şi Pădurea salcâmilor, şi cea dinspre munte, numită a Covaciului sau Pădurea Kovács. Primăvara, după ce frunzăria de prin şanţuri nu mai musteşte sub zăpadă şi pământului îi mijesc ici colo fire de iarbă, dintr-o dată drumul spre păduri e parcă mai luminat, mai îmbietor.” (I, p.41); ,,Soarele zorilor aflat încă foarte jos, în spatele pădurii, dealurilor şi caselor, face ca întregul sat să arate precum actul întâi dintr-o piesă de teatru – numai umbre şi cer.” (I, p.53); ,,Prin gemuleţele ca nişte pleoape deschise ale acoperişului intra în pod o nouă zi.” (I, p.54); ,,Avea o căscioară cu o uşă şi două ferestre, trei pisici, două capre, şi un radio cu lămpi. Nu ştia ce-i aia sărăcie, dar nici bogăţie, fiindcă întreaga ei viaţă se cernea ca nisipul, din sita nici prea fină, nici prea deasă a diverselor împrejurări. Grijile o ocoleau, bucuriile la fel. Cât despre boli, ei bine, ce să vezi, bolile nu zăboveau la Floarea.” (I, p.69); ,,-Când ceasul nopţii ajunge la Salcâmu Mic, el nu soseşte întotdeauna însoţit de ceasul liniştii, spuse îngerul păzitor. Sunt unele nopţi blânde, calme, cu miros amărui de frunze, cu licurici stingându-se în iarbă, ameţiţi de mireasma trifoiului cosit. Dar sunt şi seri în care neguri, aduse de supărări întâmplate în satul vecin sau în altul mai îndepărtat, tulbură pacea nopţii. Păsări, jivine, oameni nu-şi găsesc somnul decât târziu, spre ziuă. Şi apoi, mai vin grămadă multele griji ale fiecăruia, care şi ele deseori alungă somnul binefăcător. Atunci simt şi eu că e tare greu, şi am mult de muncit.” (I, p.87); ,,Aerul amiezii se îmbogăţea. Mireasma de salvie şi busuioc era tulburată de puful sălciilor, iar din unele curţi pornea spre cărări câte un iz de tocăniţă de pui sau de cartofi cu ceapă şi piparcă.” (II, p. 14); ,,După ce soarele coboară mergând să lumineze alte sate aflate pe cealaltă parte a Pământului, locuitorii din Salcâmu Mic observă cum odată cu plecarea lui, zmeurişul din grădini devine tot mai umbrit, gardurile de nuiele tot mai nedesluşite, iar acoperişurile şi zidurile caselor par simple forme întunecate pe cerul senin al nopţii.” (II, p.26); ,,Dârele lungi de lumină ce treceau prin ulucile porţii lui Miheţ făceau ca verdeaţa dimprejurul şurii să pară mai vie, mai strălucitore. Aşa era toată iarba în dimineţile însorite. Când ziua era mohorâtă, trifoiul, păpădiile, romaniţa abia se zăreau, de parcă ar fi fost una cu pământul.” (II, p.33); ,,Căzuseră burniţe, vijelii, zăpezi peste şura lor, dar trecură şi multe nopţi senine. Şi răcoroase dimineţi însorite cu zarvă de vrăbii. Toate au rămas departe şi odată cu ele a pierit şi gustul nemaiîntâlnit al ierburilor amărui-acrişoare pline de rouă din păşunea de rai a tinereţii.” (II, p.35); ,,În răcoarea acelei cămăruţe cu miros de mentă şi levănţică, Ortansa descoperi minunate peisaje-miniaturi în ulei şi câteva goblenuri înfăţişând flori şi fluturi.” (II, p.46); ,,Soarele se ascundea şi se arăta de după vălătucul şirului de nori alburii împinşi de vântul unei ploi nehotărâte. Cerul se însenina şi se întuneca zăpăcind un lan de floarea soarelui care nu mai ştia când să-şi ridice şi când să-şi plece capul.” (II, p.66).
Desenele ce însoţesc fiecare capitol au rol concentrator de sens.
În ciuda aparentului haz de necaz şi a poftei pantagruelice de a râde (cu umor, despre lucrurile grave), Cronica de la Salcâmu Mic e o carte tristă şi serioasă, cronică amară (în măsură să provoace îngrijorare) scrisă cu tâlc şi sub impulsul stărilor duale, contradictorii (bucurie vs.tristeţe), care trage un serios semnal de alarmă asupra stării ruralităţii româneşti. Ce ar fi de făcut în aceste condiţii? Cât câştigăm şi cât pierdem prin raportare şi adaptare (de cele mai multe ori necondiţionată) la civilizaţia agresivă? Par întrebări esenţiale care stau să erupă din text. Cum lumea evoluează, independent de voinţa sau de conştiinţa noastră, cum vocea ,,androidului” tinde să ,,confişte” vocea satului, cum mundanul, mondenitatea, falsele valori şi falsele modele tind să acapareze atenţia colectivă, cum facilul şi comoditatea tind să ne cotropească, repunerea în ,,matrici” originare pare tot mai improbabilă şi mai îndepărtată, fapt pe care-l resimte şi lucida Sabina Ivaşcu. Carte-semnal, pe deplin accesibilă, carte a purtării de grijă, carte a disoluţiei, devalorizării, depeizării, demonizării şi demonetizării (fără ruralitate am fi mai altfel şi mai săraci sufleteşte), carte care pune pe tapet problema stringentă a satului românesc schimonosit şi desfigurat, în imposibilitatea de a mai fi vreodată configurat în arhitectura sa inițială, Cronica de la Salcâmu Mic îşi îndeplineşte misiunea de a spune. Din tot sufletul, cu năduf. Ascultă însă cineva?
