(Din ciclul: Întâmplări din Ottawa)
Doi buni prieteni români, unul locuind în România iar celălat în SUA, au aflat de protestul camionagiilor în Ottawa și m-au rugat să le descriu ce se întâmplă aici. Adică ce văd, ce simt și ce cred eu despre acest eveniment neobișnuit; altfel spus, o cronică subiectivă și, evident, incompletă.
Răspund rugăminții lor și încep să scriu acest text joi, 17 februarie 2022.
Începutul
Vineri, 28 ianuarie, radioul și televiziunea au anunțat că un convoi de camioane grele este în drum spre Ottawa pentru a protesta împotriva cerinței obligatorii de vaccinare aplicabilă șoferilor de camioane ce asigură traficul intens de mărfuri între Canada și SUA. Convoiul, numit al „Libertății” (The Freedom Convoy) s-a format, se pare, undeva în vestul țării, numărul participanților crescând pe drum; în general camioanele erau de gabarit mare dar în convoi erau și alte categorii de vehicule; cuvântul de ordine era cererea de a elimina complet toate restricțiile sanitare dar se pare că motivele participării și obiectivele au devenit în timp mai complexe și cumva nebuloase. Dar să nu anticipăm.
Geografie locală
Pentru a înțelege cele ce urmează sunt necesare câteva detalii geografice.
„Downtown Ottawa” este denumirea zonei centrale din fața Parlamentului Federal, un careu cu o suprafață de cca. 3 – 4 km pătrați. Această zonă este mărginită la nord de colina Parlamentului, aflată pe malul râului Ottawa, la sud de autostrada 417, ce străbate orașul de la est la vest, la est de Canalul Rideau (ce iarna devine cel mai lung patinoar natural din lume) și câteva străzi adiacente iar la vest de strada Bronson. În vecinătatea Parlamentului, zona cuprinde blocuri guvernamentale cu birouri, blocuri de locuințe, un mall, diverse magazine, cafenele, restaurante, câteva biserici, principalul centru artistic, hoteluri ș.a.m.d. Mergând spre sud, blocurile moderne fac loc unui cartier cu case vechi, destul de neîngrijite. Străzile sunt înguste, multe cu sens unic, spațiile de parcare sunt limitate și parcarea este scumpă.
Fapte
Sâmbătă, 29 ianuarie, convoiul ajungea în Ottawa. Înainte de prânz am plecat cu mașina să cumpăr pâine de la o franzelărie mică din centrul orașului, amplasată mai aproape de latura sudică a centrului (autostrada) și mai departe de latura nordică (Parlamentul). După pâine, comandată cu o zi înainte, trebuia să iau câteva medicamente de la o farmacie situată tot în centru, dar mai aproape de latura de nord. Vremea era însorită dar friguroasă. Pe autostradă era trafic intens, am văzut camioane și alte vehicule ce abordau steagul Canadei și claxonau, în special când treceau pe sub pasarele, unde câteva persoane fluturau steaguri și strigau încurajări. În centru, spunea radioul, multe camioane masive blocaseră deja strada îngustă din fața Parlamentului, claxonând tot timpul. Am ajuns la franzelărie târziu, pe o cale ocolită, pentru că ieșirea din autostradă era îngreunată de numărul mare de mașini, ce începeau să ocupe străzile din centru. Franzelăria închidea când am luat eu pâinea și am văzut pe o masă pâini nevândute. Am întrebat vânzătoarele ce fac cu ele și mi-au spus că vor fi donate cantinelor pentru săraci (food bank). Am ajuns la farmacie după un slalom pe străzile aglomerate de mașini și pietoni și am avut noroc să găsesc loc de parcare (parcarea este gratuită sâmbăta și duminica). Eram acum cam la 500 m de strada din fața Parlamentului dar nu m-am aventurat mai departe. Pe stradă erau foarte mulți oameni, de toate vârstele, cu steaguri și pancarte scrise de mână, pe care se repeta la nesfârșit, în diverse variante, cuvântul magic „Libertate” (Freedom), plus înjurături (în cele două limbi oficiale) la adresa primului ministru. Aceștia erau protestatarii pedeștri, care, fără să fie camionagii, erau de acord și sprijineau protestul. Am observat un soi de ordine, nu am văzut nici un semn de violență, nu au fost geamuri sparte sau mașini vandalizate, nici măcar altercații verbale; numai zgomotul claxoanelor era permanent și enervant. De asemenea, nu am văzut nici un polițist. Am observat imediat, fără a acorda atenție, atunci, acestui detaliu, că toți oamenii de pe stradă, fără excepție, erau albi. Cred că aici este nevoie de o explicație destinată cititorului sau cititoarei nefamiliarizat(ă) cu societatea canadiană. În Canada trăiesc împreună peste 150 de grupuri etnice și Ottawa, la fel ca multe orașe canadiene, este cosmopolită. În mod normal, dacă mergi zece minute pe o stradă centrală, aproape sigur întâlnești oameni de culoare sau apaținând unei „minorități vizibile”, acesta fiind termenul obișnuit pentru asiatici, indieni, musulmani ș.a.m.d.
Peste o săptămână, pe 6 februarie, protestul continua, claxoanele sunau în centrul orașului, nimeni nu mai saluta fluturând steaguri pe pasarele, poliția mai mult vorbea decât acționa, politicienii se certau iar primul ministru tăcea. Rutina vieții noastre obișnuite continua, în ciuda presiunii psihice și a frustrării. De atunci și până astăzi lucrurile au luat o turnură extrem de serioasă și în cele ce urmează voi încerca să prezint în special acele elemente ce m-au impresionat în mod deosebit, nu neapărat în ordine cronologică.
Camioane grele au blocat zile întregi, în cel puțin trei provincii canadiene, principalele căi de acces rutier spre SUA, astfel încât transportul mărfurilor a fost complet întrerupt, cu pierderi economice de sute de milioane de dolari zilnic. După discuții și tratative îndelungi, blocajele au fost ridicate și camioanele au plecat de bună voie. Nimeni nu a fost arestat, cu o singură excepție majoră. Luni 14 februarie, poliția federală canadiană (RCMP – Royal Canadian Mounted Police) a arestat un grup de cca. 13 persoane, „infiltrat” între protestatarii ce blocau autostrada spre SUA, lângă Coutts, în provincia Alberta, confiscând arme de foc și muniție.
Observând cele întâmplate în Ottawa, forțele de poliție din Toronto și Quebec-City au reușit să evite blocaje asemănătoare.
Pentru mai mult de trei săptămâni, protestul din centrul Ottawa a devenit un fel de chermeză, unde protestatarii, destui în zilele de lucru și numeroși în timpul week-end-lui, cântau pe o scenă improvizată, dansau, mâncau, petreceau și țineau discursuri, înconjurați de steaguri și pancarte, unele incitante altele ironice sau afișând cuvinte/simboluri religioase. Uluitor, au fost observați mulți copii, de vârste diferite (cred că a fost o premieră mondială!). Au mai fost filmate și prezentate la televizor: closete portabile; grătare; tobogane gonflabile pentru copii; un jacuzzi gonflabil pentru adulți; un bărbat în vârstă, care a declarat că avea 20 de nepoți, dormea în rulota lui, încălzită și mobilată confortabil și se plângea că această țară nu mai seamănă deloc cu cea în care se născuse și crescuse el. Nu au fost observate acte de violență fizică dar se pare că unele persoane au fost agresate verbal iar Monumentul Eroilor din centrul orașului a fost profanat. Din prudență, majoritatea cafenelelor și restaurantelor din centru, precum și mall-ul, s-au închis, suportând pierderi financiare considerabile.
Un avocat din Ottawa s-a adresat justiției în numele unei tinere (21 de ani), studentă și funcționară, locuind în zona centrală, cerând intervenția justiției pentru a opri claxonatul. Vineri 4 februarie, judecătorul a decis că claxonatul este complet interzis în zona centrală a orașului. Felul în care acel judecător a motivat decizia mi s-a părut un exemplu remarcabil de proză anglo-saxonă: (a) Dreptul protestatarilor de a protesta nu este afectat prin interzicerea claxonării (Taking horns away does not rob them of their right to protest.). (b) Nu cunosc nici o idee umană demnă de luat în seamă care să poată fi exprimată prin zgomotul insistent al unui claxon (Touting a horn is not an expression of any great thought I am aware of.).
Am văzut la televizor cine erau principalii organizatori ai protestului, am aflat că, aparent, intențiile lor erau radicale, mergând până la răsturnarea guvernului actual, ales în mod democratic, printr-o acțiune nebuloasă, implicând guvernatorul general, adică reprezentantul Reginei Elisabeta, care este șeful statului Canada. Am aflat detalii despre organizarea meticuloasă și coordonată a acestor acțiuni de protest.
Am aflat că protestatarii dispuneau de fonduri substanțiale, de cca. 10 milioane de dolari, adunați din donații, cam jumătate de la donatori canadieni și cealaltă jumătate de la donatori din SUA. Fostul președinte Trump și alte oficialități americane, membri ai partidului Republican, au declarat public că sprijină protestul și îi respectă pe cei ce protestau. Se pare că proteste inspirate de acest model canadian au avut loc în mai multe țări din lume.
În Ottawa, ca peste tot în Canada, acționează trei forțe de poliție: poliția locală, subordonată primarului orașului, poliția provinciei Ontario, subordonată guvernului provincial și poliția federală (RCMP) subordonată guvernului federal. Șeful poliției Ottawa și-a dat demisia (15 februarie), afirmând cu insistență că poliția locală nu are resurse suficiente pentru a face față situației. Pe rând, întâi orașul Ottawa a declarat „starea de necesitate” și apoi guvernul provinciei Ontario, confruntat cu protestul din Ottawa și blocarea podului ce trece în SUA la Detroit, a procedat la fel.
Luni 14 februarie (Valentine’s Day) primul ministru Justin Trudeau a declarat că guvernul său, liberal și minoritar, „invocă Legea de Urgență” (the Emergency Act – votată cu peste 30 de ani în urmă, sub un guvern conservator, și niciodată aplicată), ce acordă guvernului, pentru o durată limitată, puteri excepționale. Măsurile inițiate de guvernul federal intrau imediat în vigoare. În paralel, Parlamentul a început să analizeze această decizie a guvernului, ce va fi aprobată sau respinsă prin vot luni 21 februarie.
Forțe masive de poliție, din întreaga țară, au fost aduse la Ottawa, coordonate de un comandament unic și urmând să acționeze conform unui plan de intervenție pentru a pune capăt acestui protest, declarat oficial ca fiind ilegal. În paralel, conturile bancare ale persoanelor implicate în protest au fost blocate, la fel și banii donați. Asigurările vehiculelor au fost suspendate, firmele de remorcare fiind acum obligate să acționeze la cererea poliției. Au fost adoptate și alte măsuri coercitive și, se pare, în jurul orașului au fost amenajate locuri provizorii de detenție.
Joi 10 februarie poliția a anunțat că zona centrală a orașului, între Parlament la nord, autostrada la sud și două străzi principale, una la vest și cealaltă cam la 2 km est, a fost declarată „zonă roșie”, accesul fiind interzis celor ce nu locuiesc acolo sau nu pot dovedi că trebuie să intre în acea zonă. Accesul la intrarea în „zona roșie” urma să fie controlat de patrule de poliție amplasate în cel puțin 100 de locuri. Ieșirea din „zona roșie” era liberă.
Vineri 11 februarie, am fost din nou la franzelărie, având la mine un e-mail ce dovedea că am comandat pâine acolo. Traficul pe autostradă era redus și fluid, deși în noaptea de joi spre vineri ninsese (cam 15 cm de zăpadă). Pe autostradă toate ieșirile din zona centrală erau blocate de poliție așa că am ieșit cam la 10 km est de destinația mea și m-am îndreptat spre „zona roșie”, mergând de la sud spre nord, pe una din străzile principale, traficul fiind normal. O patrulă de poliție (un bărbat și o femeie, care mi-au spus că nu erau din Ottawa) m-a oprit la intrarea în „zona roșie” și mi-a dat voie să trec când le-am spus unde mă duceam și le-am arătat hârtia.
În continuare, descriu pe scurt ceva ce am văzut acum pentru prima oară în viața mea. Vineri 11 februarie forțe masive de poliție, complet echipate și înarmate, au început să elibereze „zona roșie” și să lichideze protestul, îndepărtând oamenii și camioanele. Tot ce se întâmpla era transmis pe cele două canale principale ale televiziunii canadiene. Poliția a acționat planificat și metodic, cu fermitate dar, pe cât posibil, fără violență. Au fost distribuite pamflete și protestatarii au fost anunțați că cine nu părăsește zona poate fi arestat imediat. Anunțurile indicau că asigurarea securității copiilor, a protestatarilor și a polițiștilor este un obiectiv esențial al intervenției poliției. Nu au fost folosite tunuri cu apă sau gaze lacrimogene dar, în unele situații, a acționat și poliția călare. Vremea era friguroasă, cu vânt puternic, dar fără ninsoare.
Organizatorii protestului au fost arestați, fără să opună rezistență, și au fost imediat deferiți justiției. Până sâmbătă, 19 februarie seara, au fost arestați peste 170 de oameni, cu sau fără îmbrânceli sau busculade. Au fost agresați și protestatari și polițiști, dar nimeni nu a fost rănit și nu s-a tras nici un foc de armă. Camioanele au plecat de bună voie (aplaudate de protestatari) sau au fost îndepărtate. Poliția a împărțit peste 3500 de amenzi substanțiale și, cel puțin într-un caz, a reținut placa de înmatriculare a vehiculului. Grupuri de protestatari se înfruntau cu polițiștii, fie stând față în față fie împingându-se în „grămezi”, ca la rugbi; nu departe, alții continuau să cânte (inclusiv imnul Canadei). Grupuri sau familii cu copii au părăsit zona; o mamă cu cinci copii (!), de vârstă școlară, pleca spunând celor din jur că soțul ei fusese arestat. Sâmbătă după-amiază strada din fața Parlamentului (Wellington Street) era complet degajată de oameni și vehicule, după cca. 23 de zile de „ocupație”. Sunt încă mulți protestatari pe străzile din sudul parlamentului, scandând „Libertate”; se pare că poliția continuă să îi „împingă” spre sud, metru cu metru.
Reporterii televiziunilor au transmis pe viu aproape continuu, unii dintre ei fiind agresați verbal de protestatari deși uneori dialogau calm dar cam incoerent (un protestatar, probabil în jur de 30 – 40 de ani, a declarat că ar dori să vadă cum canadienii „renasc”; altul a invitat ofițerii de poliție să se alăture protestului). Era evident că protestatarii nu agreau media convențională, acuzând-o de minciuni. În schimb filmau și fotografiau intens, transmițând pe viu pe rețelele de socializare. Începând de vineri, poliția a organizat zilnic o conferință de presă. Sâmbătă un reporter a întrebat ceva important și a primit un răspuns direct și clar: poliția va urmări și, după caz, va aduce în fața justiției pe toți cei care au protestat în Ottawa după ce manifestația a fost declarată ilegală, chiar dacă această acțiune va dura luni de zile.
Între timp, scena politică este complexă și confuză. Dintre cele trei partide de opoziție, unul singur sprijină partidul liberal iar celelalte două contestă decizia liberalilor de a invoca „Legea de Urgență”. Totuși, dacă până luni nu se schimbă nimic, votul final ar trebui să fie în favoarea guvernului. În plus, premierii mai multor provincii canadiene se opun aplicării „Legii de Urgență” în provinciile lor și se pare că cel puțin unul dintre ei dorește să conteste decizia guvernului federal în justiție. De asemenea, cel puțin două organizații civile au informat opinia publică că vor contesta în justiție invocarea „Legii de Urgență”, considerând că motivele prezentate de guvern nu respectă întru totul condițiile de aplicare, foarte riguroase, enunțate în textul legii.
Un prieten canadian, născut și crescut în Ottawa, tatăl a trei fete, din care cea mai mică tocmai a devenit mamă, ne-a povestit, curând după începerea protestului, ceva straniu și deosebit. Această tânără mamă și soțul ei s-au alăturat protestatarilor. Consecința a fost că mama fetelor (fosta soție a prietenului nostru) și cele două surori mai mari refuză ferm să mai vorbească cu cea mică, care, din acest motiv, este tristă și suferă profund. Nimic nu mi s-a părut mai trist ca această relatare a unei dezbinări „ideologice”, ce sfâșie o familie canadiană obișnuită.
Este oare aceasta iarna vrajbei noastre?
Credeam, până mai ieri, că am trăit și văzut destule evenimente grave în viața mea: mitralierele jumelate ale tancurilor distrugând o clădire de lângă Biblioteca Universitară din centrul Bucureștiului, în 25 decembrie 1989; lupte de stradă și atacuri armate în București, în 1990; manifestația din Piața Universității și intervenția brutală a minerilor, aplaudați de gospodine și autorități (îmi amintesc perfect vânătaia enormă lăsată de furtunul unui miner pe spinarea unui coleg de serviciu); groaza și oroarea atacului aviatic asupra New Yorkului (infamul 9/11); războaiele televizate din Irak și Afganistan; protestele violente, cu incendii și distrugeri, în Paris și în alte capitale europene; atacul unei mulțimi dezlănțuite asupra Capitoliului din Washington, în 6 ianuarie 2021; și aș putea continua această listă.
Însă evenimentele descrise mai sus, petrecute în orașul în care locuiesc de peste 20 de ani, în această țară frumoasă, bogată și, cel puțin aparent, liniștită, m-au întristat cu asupra de măsură. De aceea, încerc, în cele ce urmează, controlându-mi emoțiile și alegând cu grijă cuvintele, să identific cauzele profunde ale acestor evenimente. Cu alte cuvinte, nu mă preocupă cauzele aparente și imediate, cum ar fi deciziile și/sau erorile guvernanților, și nici opiniile oamenilor politici sau ale „specialiștilor”, indiferent de domeniul în care activează.
(a) Fundalul
Conform datelor publicate, cam 80% din populația Canadei este dublu-vaccinată și cca. 50% din populația eligibilă este triplu-vaccinată. Cifrele arată că numărul îmbolnăvirilor cu COVID, spitalizarea și numărul deceselor scad continuu. Toate provinciile anunță planuri, mai modeste sau mai ambițioase, de abandonare treptată a restricțiilor medicale. Chiar în prima zi a protestului, sindicatul camionagiilor a anunțat că aproximativ 85% din membrii săi sunt vaccinați și că nu sprijină în nici un fel „Convoiul Libertății”.
Simultan cu evenimentele din Canada, Europa și restul lumii urmărea cu îngrijorare conflictul ruso-ucrainian. Pentru cei ce poate nu știu, Canada este membră NATO și guvernul federal sprijină în multe feluri Ucraina. Totuși, nu-mi amintesc să fi auzit sau citit despre un protest public, oricât de modest, împotriva poziției ruse vis-a-vis de Ucraina. Cred că, cel puțin până acum, în Canada, SUA sau în Europa, nimeni, nici măcar o singură persoană, nu a protestat pe stradă în sprijinul Ucrainei sau împotriva poziției Rusiei (cu excepția cetățenilor din Ucraina). Oare de ce?
Tot în același timp, într-o măreață și foarte populată țară asiatică a avut loc Olimpiada de Iarnă, urmărită la televizor de milioane de oameni. Se pare, spun oficialitățile locale, că în acea țară domnesc „echilibrul și armonia” perfecte între conducători și cetățeni. Conceptele „libertății individuale” și „protestului public” nu există iar măsurile sanitare, uneori draconice, sunt întotdeauna acceptate și respectate de populație. Oare de ce?
Iată o descriere a participanților la „Convoilul Libertății” produsă de cineva care îi cunoaște foarte bine. „Realitatea este că membrii acestei mișcări pentru libertate sunt cetățeni medii, iubitori de pace și care respectă legea, din toate categoriile sociale, care s-au săturat să fie hărțuiți de guvernul nostru.” (The reality is that members of this freedom movement are average, peace-loving and law-abiding citizens from all walks of life who are fed up with being bullied by our government). Aceste cuvinte au fost enunțate de Tamara Lich, membră marcantă a grupului de organizatori ai protestului, care a fost arestată și este acum în custodia poliției. Ea a explicat reporterilor că prezentarea negativă a protestatarilor este greșită. Are oare dreptate?
(b) O analiză sumară a informațiilor
Convoiul a fost bine organizat din toate punctele de vedere, chiar până la detaliu. Organizatorii au acționat ca adevărați profesioniști. De exemplu, se pare că persoana ce a răspuns de securitatea convoiului era un fost ofițer RCMP, care făcuse parte din grupul de elită ce asigură protecția primului-ministru și demisionase pentru că nu acceptase să se vaccineze.
Societatea canadiană este o societate masiv înarmată, întrucât aproape orice poate deveni o armă, în funcție de dorința/preferința cetățeanului: vehiculele, indiferent de gabaritul lor; banii (nu este nevoie de explicații); telefonul celular, ce este un instrument de comunicare omnipotent; rețelele sociale, ce asigură aglutinarea și coordonarea unor grupuri de mii de pesoane; diverse instrumente tehnice banale, cum ar fi claxonul, ce pot deveni arme psihologice redutabile; memoria individuală, înregistrată sau nu, ce poate deveni o „armă radioactivă” mai eficace decât bomba cu neutroni – părinți și bunici vor povesti generațiilor următoare, inclusiv copiilor care se vor naște, cum au luptat ei pentru libertate; steagul și imnul național nu mai sunt simple simboluri, ci pot deveni arme psihologice; steagul, de exemplu, devine simultan manta și platoșă iar imnul național poate juca rolul goarnei, ce sună atacul sau retragerea; în fine, să nu uităm teribila forță a cuvintelor, scandate, urlate sau scrise, cât mai mare și mai clar – cuvinte ce acuză și pot răni suflete și conștiințe.
Convoiul și protestul au fost o „afacere” exclusivă a omului alb. Conotațiile și sugestiile rasiste au fost evidente pentru cel ce trebuia/dorea să înțeleagă: Noi suntem nucleul dur al acestei societăți și păstrătorii bunelor obiceiuri din trecut. Noi protestăm civilizat și curat, nu distrugem, nu lovim, ci cântăm, dansăm și petrecem, chiar dacă, uneori, la limita grotescului. Dar nu plecăm acasă până când nu obținem satisfacție, pentru că noi suntem campionii libertății!
În opinia mea, protestatarii au arătat: Fanatism, definit ca un atașament exagerat pentru o convingere, dublat de o totală intoleranță față de cei având opinii diferite; un soi de mesianism, definit ca o atitudine profetică și de exaltare în împlinirea unei misiuni, chiar prin sacrificiu; o ignorare și un dispreț îngrijorător privind mecanismele și procesele democrației parlamentare canadiene; o dorință evidentă de a li se da atenție și de a fi luați în serios.
În fine, și poate mai grav decât cele de mai sus, acest eveniment a evidențiat existența unor posibile contradicții serioase și profunde ale acestei societăți canadiene, ce sunt de multe ori ignorate sau trecute sub tăcere (un exemplu simplu: interesele și așteptările canadienilor ce trăiesc în Alberta rurală pot fi complet diferite și antagonice celor ale canadienilor din suburbiile orașelor Ottawa sau Toronto).
Având în vedere toate aceste elemente, eu cred că „Convoiul Libertății” a fost, în esență, o „insurecție pașnică”.
(c) Posibile cauze fundamentale
Într-o superbă carte despre al doilea război mondial, am citit că Pascal ar fi spus: „Înțelegem mai mult decât cunoaștem” (We understand more than we know). Autorul cărții adaugă: „acesta este un profund adevăr uman, ce contrazice „logica” cantitativă sau științifică” (a deep human truth, contradicting quantitative or scientific „logic”).
Voi încerca, în cele ce urmează, să aplic aforismul lui Pascal.
Este posibil, cred eu, ca această societate, debusolată și zdruncinată de o maladie parșivă, să sufere de un soi de „răsfăț”, atât material cât și intelectual. Dacă peste acest posibil „răsfăț” se suprapune invocarea conceptului vag și greu de definit al „libertății”, rezultatul poate fi, uneori, îngrijorător. În acest context, prin „rezultat” înțeleg un ansamblu de trăsături distincte, spirituale, intelectuale și emoționale privind felul de a trăi împreună, sistemul de valori, tradiții și credințe caracterizând grupul de canadieni care au inițiat, coordonat și înfăptuit „Convoiul Libertății”, precum și pe toți cei ce i-au aprobat, sprijinit sau admirat. Folosind aforismul lui Pascal ca pe un „bisturiu” imperfect pentru o delicată și dificilă incizie socială, am identificat următoarele trăsături distincte:
* Un egocentrism excesiv, reflectând un individualism absolut: mă interesează numai ce simt, doresc și vreau eu, ignorând complet dorințele și nevoile celorlalți.
* Un anumit fel de superioritate atotcuprinzătoare, ce poate fi, eventual, blândă și chiar condescendentă: ce este bine pentru mine este de fapt bine pentru toată lumea.
* O mândrie totală, ce nu poate fi controlată: ce facem noi acum va schimba în bine viața oamenilor și va intra în istorie.
Câteva considerații suplimentare sunt necesare. În primul rând, această analiză este subiectivă și intuitivă. În al doilea rând, chiar dacă rezultatul ei ar fi corect, aceasta nu ar însemna că aceste trăsături distincte sunt în contradicție cu principiile legiferate ale democrației canadiene. Din acest punct de vedere, intensitatea trăirii este fundamentală și de aceea adjectivele (marcate cu roșu) sunt importante. Cu alte cuvinte, un cetățean canadian mediu, iubitor de pace și care respectă legea poate să posede, simultan, cu intensitate variabilă, orice combinație posibilă a celor trei trăsături distincte identificate mai sus.
Poate că în acest moment ar trebui să scriu „sfârșit”. Dar, pentru că am pomenit mai sus o carte de istorie (de peste un an de zile citesc puțin și aproape exclusiv cărți despre istoria secolului XX), închei acest text cu două exemple istorice.
În primul exemplu, este vorba de doi adolescenți de 14 ani, care, într-o seară de vară, au ascultat opera „Rienzi” de Wagner. Unul dintre ei a devenit subit foarte agitat, spunându-i celuilalt că crede, ca într-o viziune, că destinul său era să ducă poporul căruia îi aparținea pe cele mai înalte culmi ale progresului. Cei doi prieteni s-au reîntâlnit după 35 de ani, în timpul celui de al doilea război mondial. „Vizionarul” a explicat prietenului său cât de mult regretă războiul, care îl împiedica să realizeze tot ceea ce dorea să facă pentru poporul său. Prietenul „vizionarului” se numea Kubizek și a fost muzician. Cât despre „vizionar”, sunt aproape sigur că cititorul/cititoarea cunoaște numele lui: Adolf Hitler.
În al doilea exemplu, un cunoscut ziarist și om politic a scris într-un ziar din țara sa, în ziua de 22 iunie 1940 (ziua în care Franța învinsă a semnat armistițiul cu Germania învingătoare), următoarele rânduri: „Viitoarele generații ale poporului german îl vor onora pe dl. Hitler ca pe un geniu, un om curajos, un organizator fără egal și chiar mult mai mult decât toate acestea.” Autorul era Gandhi, campionul non-violenței și al independenței Indiei.
SFÂRȘIT
Notă: cartea de istorie este „The Duel/10 May – 31 July 1940: The Eighty-Day Struggle Between Churchil and Hitler”, scrisă de John Lukacs.
