E evident unicul și același Mozart. În înțelesul benefic al horațianului bis repetita placent, lucrurile repetate plac, trebuie plasată recenta reeditare de către editura Humanitas, a volumului Mozart Scrisori (traducere – excelentă – din germană de Cristian Ghenea). Prima ediție apărută în 2007, chiar cu un an întârziere, ne amintea că Anul Mozart fusese 2006 dar se încheiase într-adevăr în următorul deoarece „la 27 ianuarie, orele 8 seara” doamna Mozart, scrie soțul Leopold, „născuse cu bine un băiat… Băiatului i-am pus numele de Johannes Chrysostomus Wolfgang Gottlieb.”. Astfel începe întâia scrisoare a unui tată (prima parte cuprinde epistolele genitorului către cunoștințe) conștient dintru început de faptul că „Dumnezeu face noi minuni cu acest copil… Cântă direct după note piesele franțuzești și italienești ce i se pun în față peste tot.”. Din Paris, tatăl entuziasmat de cele patru sonate ale fiului, scrie „închipuiți-vă zarva pe care-o vor face în lume când se va scrie în titlu că sunt opera unui copil de șapte ani. Unii, neîncrezători, după cum s-a și întâmplat, n-au decât să facă o probă”. Nu numai că a cântat la orga regelui copilul Wolfgang dar „a acompaniat apoi o arie cântată de Regină și un solo de flaut”. Evident „Toată lumea a rămas uimită” și nu întâmplător căci „întrece cu mult orice închipuire”. În spatele laudelor și a entuziasmului patern stă însă, cum e și firesc, o educație dacă nu severă cel puțin responsabilă față de darul divin :„Copiii mei după cum știți, sunt obișnuiți cu munca. Obișnuința e ca o cămașă de zale și dvs. știți cât de mult mai au de învățat copiii mei, mai cu seamă Wolfgang”. Ultima scrisoare leopoldină din partea întâi a volumului probează încă o dată un tată conștient de faptul că crește „o minune căreia Dumnezeu i-a îngăduit să se nască la Salzburg”. Nici vorbă de ceea ce s-a încercat să se insinueze la un moment dat de către „exegeza” critică, cum că Leopold ar fi „exploatat” talentul fiului. Era doar conștient de faptul că darul divin trebuie șlefuit de la apariție tocmai pentru a-l păstra miraculos. Se întreabă același tată Leopold, în amintita scrisoare din 1768 (Wolfgang avea 12 ani și compusese deja La finta semplice) „n-a fost oare o mare bucurie și o mare izbândă pentru mine când am auzit pe un adept al lui Voltaire spunându-mi cu mirare: „este primul miracol pe care l-am văzut în viața mea”.
Înainte de a trece la câteva considerații despre epistolarul amadeic trebuie precizat că el se încadrează în concepția clasică după care, pentru a cunoaște mai bine o persoană e de preferat să-i parcurgi cele scrise decât să-i asculți vorbele și asta pentru că, spune Cicero, în intimitatea scrisului omul e mai sincer, ba chiar își dă drumul căci epistula non errubescit, scrisoarea nu roșește. Vom întâlni un Wolfgang Amadeus dezinvolt „eu sunt nebun, asta se știe” scrie din Roma, pentru ca din Bologna să se confeseze mamei și surorii: „Mai trăiesc și sunt foarte vesel. Azi m-am gândit să călăresc pe măgar. Se obișnuiește asta în Italia, așa că m-am gândit că ar trebui să încerc și eu”. Avea deja 14 ani, iar peste un an le va scrie acelorași, din Milano „am văzut în Piața Domului 4 oameni spânzurați. Aici se spânzură ca la Lyon”. Prevestind parcă nesuferitul conflict pe care îl va avea cu ierarhul din Salzburg, Amadeus se arată încă de copil neîncrezător în sfințenia purtată de om; și pe bună dreptate: „am avut onoarea să frecventăm un dominican considerat sfânt. Eu nu prea cred să fie adevărat… a băut vin destul de serios, iar la desert a mai băut un pahar de vin tare… mănâncă destul și la gustarea de după-amiază”. Urmând fidel educația primită, Wolfgang îi scrie (inutil) arhiepiscopului, cu trimitere la Evanghelie: „Cu cât copiii au fost înzestrați de Dumnezeu cu mai multe talente, cu atât mai mult sunt obligați să se folosească de el pentru a îmbunătăți situația lor și a părinților”. Maturizarea îl face pe Wolfgang să se mențină în același respect filial. Scrisorile către tatăl, cele mai numeroase, sunt și cele mai elocvente pentru a-l cunoaște pe OMUL Mozart. Entuziasmul îi rămâne neștirbit („sunt mereu în cea mai bună dispoziție”) dar realitatea nu poate fi ignorată: „Asta-i adevărat! Am foarte mulți prieteni buni! Din păcate cei mai mulți nu pot face decât foarte puțin sau mai nimic”. Invidie? răutate? Sau prostie din partea celor suspuși? „vă asigur Alteța Voastră, că aș face cu siguranță cinste orașului München. – Da, dar asta nu folosește la nimic”. În ciuda unor asemenea „eșecuri”, Amadeus, contrazicând poveștile despre nefericirea geniului, se confesează tatălui: „căci mi-ajunge numai să aud vorbindu-se despre operă, să mă aflu în teatru, să aud cântând – oh, atunci mă simt în culmea fericirii…”. Foarte conștient de propria-i persoană și personalitate, Mozart nu s-a vrut altceva decât era. O confesiune către Leopold e de fapt un autoportret perfect: „nu știu să scriu frumos, nu sunt poet, nu pot să aranjez frazele atât de artistic, încât să producă umbră și lumină; nu sunt pictor. Nu pot să-mi exprim gândurile și sentimentele nici prin gesturi sau prin pantomimă; nu sunt dansator. Pot s-o fac însă prin sunete… Sunt doar un muzician…”. Tot tatălui îi scrie din Mannheim pentru a-l asigura că a rămas fidel programului ordonat în care a fost crescut: „la 10 încep să compun și lucrez până la ora 12…. La 1 mergem la masă. Se face ora 3 când merg la un ofițer olandez pentru a-i da lecții de „galanterie” și bas general. Pe la 4 mă întorc din nou acasă pentru a da lecții fetei gazdei…” și așa mai departe până la înserat. Problemele tată – fiu apar când Amadeus începe să se gândească la însurătoare în termenii cei mai firești, un aspect probabil vechi de când lumea. Conștient în permanență de „talentul meu de a compune și pe care Dumnezeu mi l-a dăruit cu atâta bogăție (pot să spun aceasta fără nici o trufie, căci o simt acum mai mult ca oricând)”, îndrăgostitul Wolfgang nu intră totuși în conflict cu tatăl pe care îl așază în continuare „După Dumnezeu, imediat…”, rămânând la formula paternă „Cine învață, poate”. Feluritele peregrinări, relatate cu amănunt tatălui, evidențiază un spirit puternic, independent și conștient de sursa inspirației: „graiul l-a făcut Diavolul, aceasta e adevărat – și îmi dau seama de toate dificultățile pe care le-au întâlnit toți compozitorii”. Există la Mozart o conștiință a propriei valori, firesc, care îl face să înfrunte provocările spirituale, scriind din Paris „dacă lupta se duce fără duel, mi-a mai plăcut – căci nu-mi place să mă încaier cu piticii…”. În mod firesc muzica e mai presus de orice pentru Mozart, astfel încât – îl informează pe Leopold – „Moartea Împărătesei nu-mi afectează prezentarea operei nici un pic, pentru că nici un spectacol n-a fost suspendat”. Iată că se putea și așa.
Generozitatea geniului face parte din conștiința mozartiană, până la o limită desigur: „În opera mea există muzică pentru tot soiul de oameni, ce excepția măgarilor.”. De altfel sinceritatea completează persoana; nesuferitului arhiepiscop îi replică fără dubii: „cum se poartă cineva cu mine, așa mă port și eu. Dacă văd că sunt disprețuit, pot să fiu mândru ca un pavian”.
Urmează conform cronologiei evenimentelor, o serie consistentă de epistole adresate soției, Constanze „al doilea eu al meu”. Poate nu întâmplător ultima scrisoare care s-a păstrat îi este adresată. Și totuși, mai avem o scrisoare Către un necunoscut, sau nu chiar atât de neștiut, fiind vorba probabil de Lorenzo Da Ponte, cel care a înțeles atât de bine ce dorea Mozart să exprime în sunete muzicale. De aceea confesiunea din urmă e cutremurătoare: „Sunt pregătit să mor. … Nimeni nu-și fixează singur numărul zilelor. Trebuie să te resemnezi, se va întâmpla așa cum îi place providenței. Închei. Am în față Requiemul pe care n-am voie să-l las neterminat.”.
Urmând relatarea de mai târziu a cumnatei sale, cu care se încheie volumul de scrisori, aflăm că Wolfgang a murit întru muzică: „ultimul semn de viață a fost când a încercat să exprime din gură sunetul tobelor din Requiemul lui…”.
Parcurgând în amănunt scrisorile lui Mozart, periplul său prin această lume, ascultând muzica sa, nu pot să nu constat că până și în latinizarea prenumelui său s-a adeverit credința clasică nomen omen, numele înseamnă predestinare; cum ar suna totuși capodopera cinematografică a lui Forman intitulată Gottlieb și nu AMADEUS? Desigur cârcotașilor, „savanților” sterili s-ar putea să nu le fie pe plac unele rânduri ale lui Wolfgang; a fost „doar muzician”, astfel că trebuie să acceptăm aserțiunea distinsului său contemporan, Antonio Salieri Prima la musica, poi le parole. Cât privește moartea lui prematură, având în vedere descendența sacră a spiritului său, nu o putem pune decât pe seama geloziei divine; auzindu-și Creația, Atotputernicul și-a dorit-O mai repede alături de El.
notă: acest text a apărut, în premieră, în revista ORIZONT, nov 2021
