„Neesențialul” Sîrbu la aniversarea a 102 ani

Trăiesc miraculos, de 12 ani deja, în aura unui mare scriitor. L-am descoperit întâmplător, un nume pe o carte, apoi pe alte câteva. Totuși, procesul adevărat de seducție a avut loc în sala de arhivă, acolo unde, mai bine de cinci luni de zile, i-am citit dosarul de securitate al aceluiași om: Ion D. Sîrbu, Dezideriu cum spunea uneori, Derizoriu cum era strigat prin cazarmele țării în tot mai numeroasele războaie la care era chemat să participe și „să le tot piardă” ca un brav soldat Švejg care era. 

Astăzi este aniversarea sa și o bornă afectivă pentru mine, cum mi-ar plăcea să fie pentru toți cititorii săi. 

Adesea m-am gândit cum ar fi fost să mă nasc la Craiova, să fiu vecina lui Gary, să aud țăcănind clapele mașinii de scris „între nouă și două”, să văd vălătucii țigărilor sale ieșind pe geam din parcul de peste drumul camerei sale de lucru, să-l văd coborând scările meschine ale blocului de lângă Teatrul Național, gârbovit, îngândurat, anonim, în drum spre parcul Romanescu…. Fără s-o știe, Ruxandra Cesereanu poate l-a și zărit, căci încă în timpul vieții sale, își petrecea vacanțele la Craiova, și poate de aceea întreține acel repetitiv „ce-ar fi fost dacă….” despre care povestea la Cafeneaua filosofică din februarie trecut. 

Dar au fost și mulți alții care l-au cunoscut, care au lucrat împreună cu dânsul, care l-au ascultat perorând inepuizabil despre mizeria comunismului. Am primit multe semnale de-a lungul timpului din partea acestor oameni, iar legătura dintre noi, ca admiratori ai unui mare spirit, a fost mereu instantanee. De aceea spuneam că trăiesc miraculos în aura unui mare scriitor, căci, dacă omul e pasager, amintirile dăinuie, precum bijuteriile de chihlimbar, iar cărțile sale rămân, își construiesc drumuri, își câștigă cititori. Iar drumul cărților lui Ion D. Sîrbu este abia la început, îmi place să sper. 

Aproape trei ani de zile am muncit la redactarea biografiei sale secrete, plecând de la acele dosare secrete pe care Gary ar fi dat orice să le vadă, fiind simultan înspăimîntat că va muri de scârbă după lectura lor. 

Consider că dosarul meu politic (sau cel penal, sau cel profesional, sau cel de scriitor) constituie tot ce poate fi mai mistic și mai metafizic în viața mea, atât de meschină și de materialist-istorică. Nu știu unde este, cine-l scrie, ce se scrie acolo și cu ce fel de cerneală. Nu știu cine mă judecă, habar nu am ce soartă îmi mai pregătesc aceste dosare ale neesențialului din mine... Într-un viitor apocalips, trebuie să-mi închipui că îngerii dreptății care vor sosi, în primul rând vor cere să vadă, apoi să dea foc, în piețe, de-a valma, tuturor dosarelor noastre. Acolo, în ziua din urmă a lumii, dosarul meu va arde alături de dosarul anchetatorilor și turnătorilor mei.”(Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. 2009, vol. 1, p. 106)

Eu am făcut lectura în locul său, alături, i-am simțit adesea umbra. Căci „neesențialul” Sîrbu din dosare a demonstrat existența caracterului, a verticalității și a loialității în cele mai negre timpuri, ceea ce nu e nici puțin, nici neesențial. 

Deși Sîrbu a fost cel care a refuzat a face lucrurile care i se cereau imperativ, compromiterea lui Blaga, trădarea prietenilor cerchiști, semnarea pactului cu Securitatea, esențialul Sîrbu este cel din cărțile sale unde libertatea pixului pe hârtie nu era obstrucționată de mirajul publicării, esențialul Sîrbu este cel care a rămas la masa de scris când perspectivele unei generații dispăreau în frig, foame și frică. Dar, adevăratul Sîrbu este doar un licăr în dosarul secret deși substanța acestei scântei este cea care l-a alimentat ani de zile. Ofițerii au fost incapabili să surprindă esența unui scriitor, scriptic vorbind, însă au fost capabili să recunoască pericolul, riscurile pe care un scriitor ca Sîrbu le reprezenta. 

Acei îngeri ai dreptății care ar arde dosarele în piața publică ar putea pune semnul egal între eroi și lichele, însă Sîrbu are puterea să privească dincolo de această falsă unitate de măsură care ar fi dosarul de urmărit/informator, acolo nu sunt oamenii adevărați, oamenii nu trebuie judecați după faptele acelor dosare, timpul oamenilor dosarelor a fost unul cumplit și de aceea e nevoie de un apocalips al terenului ars, e nevoie de tabula rasa. Ce a durat fiecare e mai important decât ce a îndurat. 

Profund convins de valoarea cărților sale, Sîrbu își dorește ca posteritatea sa să înceapă cu ele. Dintr-o dostoievskiană generozitate ar prefera ca judecata să plece de aici, deși el știa că „nu trădase pe nimeni, niciodată” și „nimănui nu-i fusese frică de el, vreodată”. Iar rezultatul cercetării dosarului său de urmărire o probează fără rest. 

Dar ideea de dosarul ca idee transcendentă acordă o putere nedreaptă, necuvenită unor funcționari ai Răului. Curiozitatea lui Ion D. Sîrbu pentru acel dosar vine din necesitatea de a ști că există o explicație pentru fiecare lucru brutal și absurd pe care l-a trăit o viață întreagă, să știe că a avut dreptate atunci când a presupus motivele pentru care că a fost arestat, marginalizat, exilat, interzis, dorind să aibă certitudinea unei conștiințe diabolice care a vegheat ca nimic să nu-i iasă, iar succesul să îl ocolească. În ciuda aceastei nevoi fantastice de certitudine, Ion D. Sîrbu are totuși puterea să scrie despre „dosarele neesențialului din el”. Câtă subtilitate pentru cititorul atent! 

În discursul de mulțumire rostit când monografia Zidul de sticlă a primit premiul Observatorului Cultural vorbeam despre anul 1959 în care Ion D. Sîrbu părăsea Bucureștiul, în zeghe, încătușat, la adăpostul întunericului, cu destinația Gherla. N-a mai avut niciodată dreptul să revină în orașul arestării sale, în ciuda tuturor tentativelor și pretextelor. De aceea, acel premiu pe care biografia sa secretă îl primea, în 2012, l-am pus sub semnul întoarcerii sale mult dorite, o întoarcere într-un centru iradiant cultural, într-un oraș unde existau posibilități pentru creație, într-un loc unde erau prieteni dragi precum Nicolae Carandino, Alecu Paleologu sau Sergiu Al-George. Între timp, bibiografia Sîrbu crește an de an, cu ediții tot mai complexe, chiar dacă așteptăm încă o ediție integrală, cronologică și critică. 

Scriitorii sunt oameni ai cuvintelor, își iau propriile cuvinte și le așează liniar pe pagini, în cărți, apoi pun cărțile teanc și așteaptă. Uneori ei înșiși mor, iar cărțile rămân și așteaptă în locul lor. Gary a murit în septembrie 1989, fără a avea satisfacția prăbușirii comunismului, deși o intuise și o anticipase permanent. Însă cărțile sale așteaptă încă noi și noi cititori. Lupul și Catedrala, Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal și fabuloasa sa corespondență sunt lecturi obligatorii pentru oricine dorește să înțeleagă ce a fost comunismul și care au fost consecințele sale. Pe cele de termen lung încă le trăim, de aceea lectura cărților sale este cu atât mai relevantă azi. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *