Contabilitatea mortuară

pare să fie cea mai nouă găselniță rezultată din  cârdășia între  media și opoziția politică. În goana după senzaționalul găunos, nici morții nu mai sunt lăsați în pace. Un protest al Bisericii ar fi fost binevenit,  dar… Și totuși, ar fi de înțeles ceva din nemulțumirea mediatică și politică, dacă respectivele părți ar avea un contract cu Libitina, patroana divină a  morții ca industrie, mai ales că în templul ei se păstrau registrele mortuare și aducea încă de atunci venituri bune; dar asta ar presupune deja un anumit grad de cultură clasică inexistent atât la mediatici cât și la politici. E evident deci că nemulțumirea față de numărul insuficient de decedați declarați e menită să stârnească  puțin circ senzațional și cam atât. Nu de alta dar oricum nu mai învie nimeni. Până la proba contrarie după cum vom vedea în final. Ticăloșia merge până acolo încât un oficial denigrat până la destituire, apare mai nou ca un arhanghel al adevărului. Iar când auzi pe fm sau ecran „să vedem care e adevărul?” te apucă râsul horațian, fie și amintindu-ți ca bun sau rău creștin că nici Mântuitorul nu a răspuns la întrebarea romanului Pontius Pilatus  Quid este veritas? (ce e adevărul?). 

Ca să vedem cum stau lucrurile, să pornim de la faptul că nici industria Libitinei, în Roma chiar, nu funcționa impecabil pe timp de pandemie. Nu avea cum. În vremea Ciumei Antonine, căreia i-a căzut victimă și împăratul Marcus Aurelius (la Vindobona însă, nu în capitală) – adică „a pierdut lupta cu boala” deși luptase cu germanii – mureau în Roma până la două mii de cetățeni, conform unor surse, sau mergând „pe surse”; nici eminentul Galenus nu putea să dea date exacte. Și în Atena lucrurile se petrecuseră cam la fel cu secole în urmă, după informațiile lui Tucidide, oricum mult mai oneste decât cele de azi. Deși greu de crezut, se adeverea, atunci cel puțin, convingerea lui Seneca după care „Moartea îi face pe toți egali”. Nu doar împăratul roman a decedat ci în prealabil și Pericle atenianul pe care se pare că nu l-ar fi așteptat ceva bun ca politician, dacă scăpa de morb. Oricât de precis și amănunțit, nici marele istoric elen nu știe numărul exact al morților. În fine, ca să vedem cât e de stupidă, mediatică și politică pretenția contabilizării la…  individ mort și îngropat, să-l cităm pe genialul Boccaccio: „din pricină că locurile sfințite pentru îngropăciune nu pridideau să mai cuprindă puzderia de morți de care aminteam, și care zi de zi aproape ceas de ceas erau înghesuiți în biserici… se săpau în cimitirele orașelor gropi uriașe în care morții se puneau cu sutele; și după ce erau înghesuiți și așezați la rând unul peste celălalt ca mărfurile în corăbii, erau acoperiți cu o leacă de țărână până se ajungea la marginea de sus a gropii.”.  Desigur, trăim alte vremuri, doar interesele sunt neschimbate. 

Și totuși, istoria noastră strămoșească pare să le dea ceva dreptate cârtitorilor întru contabilitatea mortuară, fără să-i facă desigur mai inteligenți sau onești. Să ne întoarcem din nou (am mai făcut-o în plan pandemic) la onorabilul bei din Samos, Ion Ghica,  cunoscător al ciumei din vremea lui Caragea când s-a înființat primul serviciu de „comunicare” format din vătășei și ciocli; în raportul zilnic  către șef se specifică  (de unde probabil și zicerea „ca la noi la nimenea”): „azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde”. Deci iarăși mai puțini decât ar trebui să fie. Adică și atunci.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *