Toate categoriile sociale, oameni de afaceri şi filosofi, ignoranţi şi înţelepţi, politicieni şi teoreticieni, burghezi şi proletari, au fost cuprinşi de panica incertitudinii. Nimic nu mai pare sigur, totul este fluid, orice are un caracter de înspăimântător provizorat: ideea că şi viaţa noastră, cea de toate zilele. (A. Dumitriu)
Dar mai e ceva. Niciunul dintre ei nu își mai amintește când a murit Europa ultima dată; poate tocmai de aceea, nici politicieni, nici filosofi, nici antreprenori, nici oameni de rând nu mai cred că pariul cartezian, al cunoașterii certe și evidente, se mai aplică vieții indivizilor și Europei, în ansamblul ei. Nimeni nu mai crede că viitorul e scutit de „încropiri”. Istoria e plină de momente în care revoluțiile au fost momente de teatru absurd, în care oamenii aveau idealurile, nervii și forța de a răsturna o ordine, dar niciun nume și nicio ideologie pentru revolta lor. În plus, într-o lume în care oricâtă virtute ai avea, un strop de noroc poate face diferența în stăpânirea sorții (fortuna), vorba lui Machiavelli, de ce ai crede că există ceva dialectic, recurent, un trecut care te pregătește oricând pentru viitor, așa încât „înspăimântătorul provizorat” de care se ferește Anton Dumitriu să nu fie o lege nescrisă a vieții noastre laolaltă? Pentru că, în felul lor, și virtuțile societăților europene, și „norocul” lor au fost dialectice. „Europa a murit” la fiecare mare răspântie epocală și s-a rezidit cu aceleași maniere civilizaționale, arbitrând între Orient și Occident. Un meci niciodată câștigat, mereu în prelungiri, plin de faultări, însă un meci cinstit, spectaculos.
Să dăm timpul înapoi. Mai ține minte cineva când s-a zvonit ultima dată că proiectul european s-a sfârșit? Unii au crezut că odată cu extincția Imperiului Roman. Alții spun că numele căderii Europei e Constantinopolul. Câțiva încă mai cred că mânia Inchiziției a dus Europa aproape de pieire. Cei cu afinități timid medieviste asumă că Europa a murit spiritual când credința epocii întunecate a fost învinsă de raționalismul modern. Alții asumă că a doua metafizică europeană, de după cea eleată, se naște în ciocnirea dintre Renaștere și Reformă, înainte de care bătrânul continent părea că a pierit și cultural, și spiritual. Iubitorii de artă cred că Renașterea e ceva mai mult decât imunitatea culturală a Europei în fața eșecurilor ei politice, în vreme ce reformații protestanți cred că Europa încă mai are o inimă, la periferia căreia l-a dus pe Dumnezeu. Din căutarea Lui și regăsirea de sine prin muncă, individul modern va descoperi capitalismul – în sensul cel mai profund ideologic – cu „asceza” și „ispitele lui”. Mai târziu, Europa își pierde „mințile”: excesul de raționalism al iluminismului dezamăgește societățile moderne aflate în căutarea unui contract social pentru care democrația nu trebuia să fie niciodată o utopie. Ca răspuns, Europa trebuie să se întoarcă la natură: să o ia de la capăt, așa cum îi promite romantismul. Secolul XIX vindecă Europa de deznădejde printr-o suită de mituri: mitul națiunii și al progresului câștigă arena disputelor filosofice. Până în secolul XXI, Europa a murit deja, vedeți bine, de nenumărate ori: moartea artei, expusă de Hegel; moartea metafizicii și a umanismului, clamată de Heidegger; moartea autorului, anunțată de Barthes sunt, de fapt, morți ale Europei. Diverse, succesive, formale, învinse. Indiferent de „patologia” acestor dispariții, reductibile, în fond, la tensiuni culturale, cauza era una simplă: fie Europa era prea ahtiată după Occident și nepregătită pentru exigențele lui, fie era prea nostalgică după Orient și prea rațională pentru spiritualismul lui. Adevărul e că Europa nu a murit niciodată, pentru că nici Orientul, nici Occidentul nu au dus lupta până la capăt. Ca Europa să fie sfârșită, unul dintre cele două trebuie să câștige. Or Europa e o ecuație echilibrată de orientalism și occidentalism, care se traduce nu ca un hibrid nefericit de primitivism și modernism, ci de misticism și raționalism.
*
Teza lui Anton Dumitriu este una avangardistă: Occidentul se întoarce împotriva lui însuși. Vestul e miracolul inteligenței care se autodistruge. Cele mai mari finaluri din istorie sunt cele autodistructive, iar Occidentul are parte de așa ceva. Orient şi Occident, unul dintre cele mai bune volume ale lui Anton Dumitriu, tocmai a fost reeditat şi publicat de Editura Cartea Românească Educaţional, în timpuri în care avem atâta nevoie de răspunsuri la cearta civilizaţiilor. Am prefaţat şi îngrijit acest volum, înţelegând câte volume de filosofie românească stau încă în culisele bibliotecilor şi nu în avangarda discuţiilor contemporane cu privire la multiculturalism, globalizare, spiritualitate şi identitate. Care este, aşadar, radiografia relaţiei dintre Orient şi Occident, aşa cum o propune Anton Dumitriu şi cum contribuie ea la sentimentul de europenitate care ne traversează uneori (ne)convingător?
Occidentul este paradigma cuceririi naturii de către om. O falsă stăpânire. Orientul însă e cel care lasă omul să reflecteze existența și să câștige natura. Dintru început, înțelegem că Occidentul își clădește triumful pe temeiuri greșite: nimeni nu poate construi nimic pe un teren mișcător. Ca să se zidească, omul trebuie să își aparțină; or Occidentul crește pe umerii unui mit despre omul care nu este încă cel ce și-a promis să fie. Astfel, între erorile Occidentului și timiditățile Orientului, Dumitriu descrie o lume actuală: „Noi avem metode, din ce în ce mai puternice, de a stăpâni lumea, dar nu avem nici o metodă de a domina propria noastră natură.”
Prin urmare, criza tensiunilor dintre Orient și Occident este, de fapt, criza Europei: un proiect dual, al unei civilizații care „se ferește” de declinul umanității. Pariul lui Dumitriu e unul simplu: dacă Spengler are dreptate, atunci suntem o civilizație matură; adică, una condamnată la moarte. Este mai important să recunoaștem acest final, decât să încercăm să îl corporalizăm: Bauer îl consideră o agonie culturală, Massis o fortificare defensivă a Occidentului în fața misticismului oriental, Guénon găsește că modernitatea care părăsește tradițiile și revelația e călăuza acestei pierzanii civilizaționale, Berdiaev așteaptă un Nou Ev Mediu în rolul apocalipsei care va înnoi lumea, Keyserling speră la o societate mai spirituală, mai docilă, așadar, mai orientată către Orient.
Dumitriu pleacă pe urmele lui Spengler: dacă e adevărat că civilizațiile sunt culturi închise, care nu comunică între ele, atunci nu putem spera că orice nouă epocă e, de fapt, proiectul unor noi maniere civilizaționale și a unor noi instituții care să răspundă și să depășească funcționalitățile celor din culturile anterioare. Prin urmare, este şi adevăr şi eroare în afirmaţia lui Spengler. Anume, consideră Dumitriu, există într-adevăr o rivalitate civilizațională între comunități, una axiologică, dar criza adevărată a Europei pleacă din faptul că sunt distruse valorile culturilor anterioare fără a fi suplinite de unele noi. Ceea ce Dumitriu constată este anomia progresivă a unei Europe în inima căreia axiologia a fost întotdeauna un nucleu. O criză nu poate fi o simplă răsturnare de valori; ea constă în faptul – şi aici este gravitatea – că se înlătură valori care au avut o circulaţie, fără a fi înlocuite cu altele. Acesta este scenariul pesimist; există și conjuncturi istorice în care au existat mutații valorice dar, afirmă Dumitriu, apariția acestor noi constructe nu este o substituire a celor vechi, ci o dezvoltare organică și izolată a reflexelor unor mentalități adecvate momentului. Criza Occidentului a fost generată de exhaustivitatea unui proiect pretențios prin care valorile cardinale ale acestei civilizații au fost abandonate sau forțat augmentate, fără ca structura – anume societățile occidentale – să fi fost pregătite pentru această presiune, cât și pentru noile standarde civilizaționale. Occidentul se construiește ca o mare casă barocă, după gusturile lui Deleuze: e ahtiat după decoruri, simboluri, detalii, adică începe să fie tot mai pasionat de „nonesențial”. Anton Dumitriu conchide: „astfel și-a pierdut Occidentul marile probleme, și în aceasta constă criza lui”.
Boala Occidentului este, în egală măsură, boala omului contemporan: nu ideile justifică acțiunile, ci acțiunile justifică ideile. „Antecedentul problemei este schimbat: actul premerge principiului”. De aceea, Occidentul devine mai sentimental: el caută explicații pentru acțiunile sale așa cum pentru un sentiment, susține Dumitriu, se caută justificări, numai după ce acesta este conștientizat și expus. Din logica argumentelor, Occidentul cade în ilogica sentimentelor. Și astfel, „această logică morbidă guvernează activitatea Occidentului: unui act, care este dorit, i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb. Aşa a devenit omul o simplă forţă, printre alte forţe, o simplă acţiune în realizarea oarbă, o energie în permanentă epuizare.”
Omul Occidental este, prin urmare, exponentul mișcării, al devenirii. Lipsit de dynamis, moare. Lipsit de incertitudine, renunță. De aceea, omul Republicii lui Platon, ca și omul Politicii lui Aristotel, este unul aflat în căutarea unei alternative la societatea contemporană lor. Niciunul nu se pronunță cu privire la declinul elenismului, pentru că există speranță în progresul civilizațional. Însă și ei, ca mai târziu numele marcante ale modernității, deplâng imperfecțiunea culturii occidentale. „Nu vom urmări istoric diversele utopii, care s-au născut în cursul secolelor. De la Utopia unui Thomas Morus, la acel Leviathan al lui Hobbes, de la Contractul Social al lui Rousseau, la Capitalul lui Marx etc. toți reformatorii, pe orice plan s-ar fi aşezat ei, propuneau o societate ideală, care să înlocuiască societatea decadentă şi imperfectă în care trăiau.” Așadar, istoria lumii Occidentale e una a nemulțumiților de acum și a fericiților de dinainte, iar acesta simptomul a ceea ce Blaga, în felul său, ar recunoaște drept un complex civilizațional. În același timp, această succesiune a nostalgiei și insatisfacției este explicația pentru care civilizațiile au evoluat prin dezechilibre, nu prin armonie. Exemplul paradigmatic este acela al romanilor care „au înlocuit, prin cucerirea Greciei, o civilizație ideologică, printr-o civilizație politică și administrativă”. Imperiul Roman e rezultatul unor pasiuni și al unor instincte dar, la bază, romanii sunt buni administratori, nu vizionari. Tocmai de aceea, Cicero sau Lucretius nu sunt Platon sau Aristotel: sunt retori, nu filosofi, sunt pasionați de retorica juridică, de estetizarea politicului și de pragmatica vieții cotidiene, nu de construcția politicului și a vieții în sine. Deloc blând cu civilizația romană, Dumitriu găsește în mijlocul ei esența unui proiect politic care nu unește, ci dezbină lumea. Pax romana nu este nimic altceva decât bellum romanum. Abia Alexandru Macedon e acela care oferă un „plan ideologic gigantic” pentru întreaga lume antică. De ce? Pentru că gândirea lui e una aristotelică, elenică. Caută să civilizeze spiritul barbarilor în egală măsură cu acela al oamenilor Imperiului. De aici, cultura occidentală va crește sub semnul nevoii de a realiza în spirit ceea ce e greu de obținut prin fapte.
Un asemenea exemplu e, ani mai târziu, Evul Mediul, când doctrina catolică impune o singură limbă de cultură și un singur spirit civilizațional, de inspirație latină. Însă și Evul Mediu are carențele sale: setea de religiozitate devine, de fapt, tact diplomatic. Dumitriu explică, pe scurt: „Care este semnificaţia faptului că un împărat cere iertare Papei, cu cenuşe în cap, şi neobţinând-o, îl asediază şi-l face prizonierul lui? Nu găsim aici nici un element de autoritate spirituală. Papa nu era deci decât un prinţ oarecare, cu care se încheiau alianţe sau căruia i se declara război.” Dificultatea principală e aceea de a descrie societatea medievală drept una ecumenică: de facto, nu e nimic ecumenic în mijlocul ei, pentru că nu există niciun acord. Medievalitatea e vânătoarea ereziilor, teoriilor dogmatice, contraargumentelor în urma cărora cei indezirabili îmbrățișează rugul. În plus, scolastica este tipul de motor al unui singur discurs: fie cel platonician, fie cel aristotelician. Evul Mediu slujește valori care nu îi aparțin: de aceea, nu are nimic occidental. „În rezumat, acest Ev Mediu, în care unii scriitori văd realizată unitatea Occidentului, era mai puţin un acord asupra unor valori spirituale, cât impunerea cu forţa a unei doctrine, însă neconstituită, care caută, cu orice preţ, să se afirme, fie aservind filosofia platonică, fie pe ce aristotelică, fie chiar respingându-le, cum a făcut în primele începuturi.” Mai mult, Evul Mediu nu e numai ethosul dezacordurilor, ci și al cenzurii, crizelor epistemice, impunerii autorităților epistemice de factură pretins eclezială. Când Descartes își arde manuscrisul de la Le Monde, recunoaște ceva din teama libertății umanistului care nu depășește cu mult pericolul Inchiziției. Dacă există însă un Imperiu care caracterizează Occidentul acestor prime vârste ale umanității, acela este imperiul morții, spune Dumitriu, acela care nu e al romanilor, nici al catolicilor, ci al narațiunii biblice pe care Evul Mediu o abuzează sub pretextul că stimulează credința indivizilor alterându-le, în particular, libertatea: „Marea eroare a Evului Mediu este de a fi transformat un ideal de viaţă – idealul creştin, profesat de Iisus – într-o doctrină care se caută singură, fără însă a îngădui descoperirea liberă a acestei doctrine. Aceasta nu înseamnă altceva decât a căuta viaţa în imperiul morţii”.
Plecând de aici, se creează cadrul epocal ideal prin care umanismul ia locul teologiei. Așa debutează Renașterea, unul dintre chipurile „umane” ale Occidentului, prin care omul își ia înapoi un drept: libertatea de gândire. Totodată, Dumitriu se folosește de Renaștere pentru a schimba sensul tezei declinului Europei, care nu este nicidecum un argument despre elogierea unui trecut. Dimpotrivă, susține filosoful român, această construcție ține de viitor: „Tristeţea contemporană este, în fond, recunoaşterea unui ideal împlinit, a unui viitor mai bun, pe care forţa inteligenţei Occidentului putea să-l cucerească şi nu l-a cucerit”. Așadar, declinul Occidentului nu este nicidecum ceea ce s-a speculat: el este dialectic, dar este despre un timp netrăit încă, pentru care trecutul și prezentul sunt grade de comparație. Ne-am aștepta ca lucrarea lui Anton Dumitriu să fie un testament al Occidentului. Nici pe departe. Dar este, fără îndoială, o lucrare a patologiilor ei, pentru care Orientul este un termen de comparație, nu un combatant învingător.
*
Îndeosebi, se crede că Orientul e o lume anatomică unde se întâlnesc și se îmbină bizar civilizația și primitivismul, mizeria și bogăția, înțelepciunea și ignoranța. O lume încremenită, adormită în superstițiile și prejudecățile ei. Ce putem spera de la o lume care a murit pentru ea însăși? Ar putea tocmai ea să învie Occidentul, când nu are putere să se deștepte pe sine, din somnul ei de veacuri? Nu în modul acesta vom pune noi problema.
Și-atunci, vă întrebați, ce veți găsi în paginile acestei cărți? E un proiect al morfologiei culturilor, care nu caută să îndreptățească, nici să vulnerabilizeze Orientul sau Occidentul. Un proiect al filosofiei istoriei, teren în care Spengler a înțeles atât de bine propriul fiecărei civilizații, dar din care a dedus concluzii fatale și complet neadecvate firii acestor culturi, remarcate în evoluția lor istorică. Nu putem retrăi o cultură anterioară pentru că avem un alt datum: alte reflexe civilizaționale, altă psihologie, alt timp. Le putem înțelege însă, pentru că putem afirma conștient diferențele dintre acestea. Așa cum prelogicul nu este antilogic, tot așa culturile precedente sunt complexe civilizaționale dezvoltate în alt sens (structural și vocațional) decât societățile noastre. Pentru a proba teoria sa, Anton Dumitriu face o evaluare profundă a civilizațiilor chineză și hindusă, în detaliul cărora nu vom intra în această analiză, nu pentru că acestea nu sunt seducătoare, ci pentru că ceea ce contează este ceea ce le alătură, anume, organizarea și recunoașterea naturii printr-o ordine ferită de legi abstracte, respectiv situarea omului și a naturii într-o „existență unică”, nu în expresia unor „regnuri separate”. Comparând școlile chineze și hinduse cu cele europene, Dumitriu dezvoltă teza potrivit căreia civilizația nu e un caracter esențial unei culturi, ci proba organizării ei. Occidentul a avut îndelungat o cultură, dar nu și o civilizație, ca experiență simultană. Cu alte cuvinte, Occidentul s-a maturizat târziu și s-a structurat tot atât de târziu. Însă personalități precum Spengler, un umanist impresionabil și impresionat de dinamica filosofiei istoriei, pentru care civilizația e moartea unei culturi, nu au avut întocmai dreptate. Dumitriu explică:
Dacă epoca actuală ar constitui o ultimă fază pentru cultura noastră, aceea care premerge dispariției ei, ar trebui ca bătrânețea caracteristică Europei să se manifeste pe toate planurile. O oboseală, care să anunțe amorțirea eternă, ar trebui să cuprindă în întregime Occidentul. Dar, dimpotrivă, o activitate febrilă caracterizează pe Occidental, activitate care se manifestă în toate direcțiile, fie în planul cultural, fie în cel al civilizației.
Pentru Dumitriu, bătrânețea Occidentului e absurdă; maturitatea lui nu e încă împlinită. Secretul unei civilizații, pentru a nu ruina cultura din care se ridică, e acela de a nu se construi anarhic, de a aștepta, pentru că civilizarea este a unei colectivități, nu a unui individual. „Se poate civiliza un sălbatec, se poate introduce într-o societate primitivă foarte multe din binefacerile civilizației moderne, dar prin aceasta ea nu a devenit o societate cultă.” Astfel, Anton Dumitriu propune o teorie a culturii și civilizației prin care prima se determină ontologic iar a doua contingent, exterior. Cultura este sistematică, civilizația este estetică. Ca orice sistem, cultura are o valoare permanentă; civilizația însă este relativă, nu numai la societatea care o determină, ci și la civilizațiile rivale din cadrul aceluiași ethos. Mai simplu spus, civilizația crește o cultură. Tocmai aici Occidentul mai are de lucrat. Spengler a înțeles civilizațiile, potrivit lui Dumitriu, dar nu s-a apropiat, nici pe departe, de ce înseamnă o cultură. Iar aici, explicația lui Anton Dumitriu e seducătoare, pentru că în mod original insistă asupra faptului că exercițiul de civilizare al Occidentului e un reflex oriental: „Ceea ce pare paradoxal este că, cu toate că tipul unei științe, al unei teorii, în general, este pentru Occident tipul matematic sau geometric, că o știință ajunge la apogeul ei de-abia atunci când se matematizează, când formează un sistem perfect coerent, rațional constituit, nu în Europa sistemul de idei pe care-l reprezintă cultura s-a matematizat, ci în China sau India. În Orient, cultura reprezintă un sistem geometric de idei, există principii și consecințele lor, care se articulează cu primele, în mod geometric.”
Matematizarea unei culturi este proba maturizării ei, tot așa cum, în sens cartezian și leibnizian, matematizarea unei științe este proba maturizării ei. Însă această particularitate e una formală: la bază, dictonul lui Protagoras, potrivit căruia omul e măsura tuturor lucrurilor, propune unitatea de cuantificare a progresului unei culturi. Descartes va fi, în lectura lui Dumitriu, unul dintre aceia care deși înțelege menirea heracleitică a culturii Occidentale, e mult prea sedus de caracterul sistematic al cunoașterii și astfel „începe ca un veritabil om de știință, nesfârșind în spiritul științific”, odată ce însoțește adevărurile clare și distincte, ca adevăruri matematice, de adevărurile eterne. Metafizica îl sustrage pe Descartes de pe calea științei: o teză tare, prin care Anton Dumitriu privilegiază prea mult matematizarea culturii și prea puțin spiritualizarea ei. Adevărul este că eroarea carteziană despre care vorbește nu e a lui Descartes, în sensul în care Meditațiile metafizice sunt, de pildă, o conciliere a cunoașterii și grijii de sine, pentru care matematica și filosofia livrează instrumente proprii în satisfacerea acestor obiective. Mai simplu spus, Descartes matematizează cunoașterea, fără a sacrifica ingredientul ei metafizic: el fixează, mai degrabă, o ordine, aceea a primatului epistemicului asupra metafizicului. De aceea, adevărurile matematice sunt prototipuri pentru adevărurile eterne, pentru că enunțul „2+2=4” este adevărat și valabil în mod universal, tot așa cum este enunțul „Dumnezeu există”.
*
Anton Dumitriu înțelege că „hermeneuții” zilelor noastre sunt despărțiți de două ipoteze: aceia care cred în „ruina apocaliptică” a Europei, dar consideră că singura salvare vine din Orient, și aceia care cred în decadența Europei, dar caută să se salveze de la ea punând în locul valorilor tradiționale constructe noi, substitutive. Calea corectă nu aparține niciunei bresle: Europa trebuie „să se așeze” în valorile ei actuale, într-o matrice civilizațională adaptată timpurilor de acum. Tocmai de aceea, „ceea ce însă este important, nu sunt ideile Orientului, ci experiența lui, nu doctrina, ci oamenii”, iar ceea ce trebuie salvat din Occident este modelul înțelepciunii și al cunoașterii sale.
Avem, așadar, înaintea ochilor, o carte la capătul căreia înțelegem că Occidentul a descoperit umanitatea, iar Orientul omul. Un volum în care filogeneza și ontogeneza culturilor, deopotrivă orientale și occidentale, sunt dispuse într-o arheologie și genealogie care fac dreptate filosofiei istoriei și filosofiei culturii. Un proiect pe care, dacă îl parcurgeți atent, veți înțelege că duce nu la umanizarea filosofiei, ci a civilizațiilor, căci și Orientul și Occidentul consfințesc „marea instaurație a omului”. Nedreptatea comisă de Spengler este tocmai anularea acestei Instauratio Magna, pe care Dumitriu o vede posibilă, ca salvare a Europei.
Răspund, astfel, întrebării cu care am început această analiză: ethosurile Europei au murit în nenumărate forme, Europa nu a murit niciodată. Ceea ce îi lipsește însă, e un ideal ascetic, care nu e nici munca occidentalului, nici rezultatul gândirii arhetipale a orientalului, ci o justă măsură între acestea.
Occidentul a avut, de asemenea, două tipuri ideale de om: sfântul și eroul. Evul Mediu a admirat aceste făpturi stranii, și le-a fuzionat într-una medie, cavalerul. Astăzi, omenirea nu mai are nici un ideal, nici sfântul, nici cavalerul; nu mai impun, aparțin trecutului. Singurul tip, care mai impune, este acela al eroului. (…) Cultura occidentală și-a așezat, așadar, pe culmile realizărilor ei, înțeleptul și eroul, înțeleptul luând, în perioada creștină, înfățișarea sfântului. Dar, în acești oameni ideali, vom recunoaște un element tragic, care face din viață o dramă și o continuă înfăptuire a morții. Sfântul părăsește viața și, într-un fel, o ucide. Eroul, războinicul adevărat, ucide pentru ca să fie ucis. Occidentul a venerat, cel mai mult, pe aceia care au murit, fie prin eroismul lor, fie prin sfințenia lor.
Nu Europa a murit: mitul, utopiile și fabulele marilor Europeni sunt însă cele primejduite. Europa e un proiect care a crescut între zei și profeți, între ceea ce e omenesc, prea omenesc, vorba lui Nietzsche, și ceea ce e fie suprauman, la începuturile civilizației noastre homerice, fie subuman, ba poate chiar inuman, în secolul XX, al războiului generalizat al tuturor împotriva tuturor.
Socrate este mare fiindcă a băut cucută, Iisus fiindcă și-a dat viața pe cruce. Este o putere neobișnuită, o majestate chiar, în gestul lor. Dar, noi recunoaștem în aceste acte un caracter tragic, și tipul de om, care a fost idealul omenirii, a fost totdeauna înconjurat de o fatalitate sângeroasă, a crescut sub aripile morții. A muri, iată deviza eroului și a sfântului.
Capcana în care au căzut diferiți filosofi ai istoriei a fost aceea de a se întreba cum mai e cu putință un Socrate sau un Hristos în Europa de astăzi. Iată o eroare profundă. Întrebarea e cât de orientală și cât de occidentală e moștenirea lor și, mai mult decât atât, ce facem cu Europa lăsată de Socrate și de Hristos? Steinhardt ar fi răspuns că plecând de aici, omenirea are de învățat de la cei care mor calmi, înconjurați de prieteni, împliniți uman, și cei care mor părăsiți, trădați, striviți de nedreptate. Cumva, Europa are de ales între modelul morții seniorului, al lui Socrate, și al zeului părăsit de lume, al lui Hristos. Între o moartă literară, socratică, și una violentă, dar mântuitoare. Între un destin al celor care zidesc o cultură și sfârșesc prin a fi osândiți de civilizația ei, care „se ridică de la starea de om la cea de zeu”, cum zicea Steinhardt, precum Socrate, și aceia care fac posibilă orice cultură și orice civilizație, împrumutând un model irepetabil, al zeului care ia chipul Omului.
De fapt, Europa moare cu Socrate, cu Hristos, cu Galilei, cu Copernicus, cu Hegel, cu Nietzsche, cu fiecare creator de umanitate, cultură și civilizație pe care l-a avut. Anton Dumitriu avea dreptate: „Homo creator, iată idealul măreț pe care poate să şi-l dea Occidentul”. Către felul în care acest homo creator poate supraviețui secolului nostru, acestui aici și acum, după standardele lui Benjamin, ne îndreptăm prin asumarea proiectului european între Orient și Occident. Această carte e rețeta unei Renașteri, cu un caracter fabulos, pentru că nu discriminează între raționalitate și spiritualitate, ci insistă pentru păstrarea lor într-o matrice civilizațională, un destin, un încotro și pentru ce al Europei, în timpuri în care lumea e tot mai spirituală după modă, nu după nevoi, adică după politica afectelor ei. Singura consolare a acestei cărți e că Europa nu a murit niciodată. Cu puțină atenție, abia acum ajunge la maturitatea pe care Orientul și Occidentul trebuie nu să i-o dea, ci să i-o educe. Iar astea e cea mai bună veste a civilizației noastre, de mai bine de două mii de ani. O spune Anton Dumitriu, nu o spun eu.
