Nu plânge, Bérenger, fii tare…

Nu cred că s-a trăit în România șoc postelectoral mai  dureros ca acela de azi,  de la prezidențialele din  20 mai 1990. O durere și o  frustrare atât de mare, atunci,  încât s-au terminat  cu mineriada sângeroasă declanșată peste mai puțin de o lună de cel mai  longeviv criminal comunist din România. Atât de longeviv că a și uitat lumea să-l pedepsească, de când îl tot blestemă, ca pe dictatorii  din romanele latino-americane ale lui Marquez, Roa Bastos, Llosa,  Sabato…

Cred că acum, fiindcă au trecut totuși treizeci de ani în care românii au avut timp berechet să învețe ce le face bine și ce le face rău,  de ce să se ferescă și pe ce să nu pună mâna ( îmi vine să recurg la o expresie neacademică, dar al naibii de potrivită, „unde să nu pună botul”)  s-a întâmplat ceva și mai dureros.  Sigur, pe fond de pandemie, pe fond de  politicianism, pe fond  de lupte fratricide nesăbuite, culcat nejustificat pe o ureche, după niște prezidențiale nu de tot catastrofale și niște europarlamentare dătătoare de țanțoșenie și iluzii aleșilor, cetățenii României au abandonat-o  scârbiți în mâinile  lor, hai, luați-o, faceți voi ce știți cu ea, că nouă nu ne mai trebuie, dacă-i vorba pe-așa.  Și nu s-au prezentat la urne.  Nici măcar ca să anuleze  votul, în semn de  protest, cum se face în lumea cât de cât civilizată, unde mai e și asta și câtă mai e.

Rezultatul este ascensiunea incredibilă a unei struțo-cămile cu dinți de tigru, înfășurată în tricolor, cu un program electoral care conține de toate pentru toți:  potcoave de cai morți, cum ar fi  Uniunea Europeană fără obligația de a-i respecta regulile și neajunsurile democrației, NATO,  cu  grija să nu supere Rusia,  Basarabia, pământ românesc, fără Maia Sandu,  monarhie  fără monarh  și multă multă pioasă  ortodoxie  politizată: copii mulți, din multe mame, legionarism  sfințit în închisori și niciodată cercetat  serios în substanța lui de eșec istoric sângeros, rromânism. De unde niște admirații  pernicioase, amestecând filosofia marelui Constantin Noica, cu suferința lui, ideile extremiste ale lui Paul Goma,  cu disidența lui curajoasă și iubirea pentru patria pierdută, paradoxurile sclipitoare ale lui Petre Țuțea cu iresponsabilitatea cu care le dădea drumul în lume,  la bătrânețe, doar ca să nu rămână  singur. etc. etc.

Iar șocul dureros este prezența printre cei care au împins  prin iuțeala lor de mână și nebăgarea noastră de seamă, până în parlament  această struțo-cămilă numită AUR  a unor prieteni. Nebăgare de seamă,  fiindcă îi socoteam niște minți  tulburi amețite de misticisme revărsate în ficțiuni sau filosofii indigeste, de necitit, și de admirație pentru un număr de scriitori, filosofi, istorici, lideri de opinie,  fără  cine știe ce substanță, dar și fără vreo aparență malignă. Sau, mă rog,  dacă asta poate să sune a dezvinovățire, cu o aparență pe care, în naivitatea noastră, noi nu am luat-o prea tare în seamă. 

Cu mulți dintre ei am împărtășit până mai ieri idei.  Vedeam  pe fruntea lor o umflătură  dubioasă, ca să spun drept. Am zis că e un cucui: depărtarea de casă, dorința de a se investi de departe în ceva bun pentru țărișoara de glorii și de dor, un pic de atracție pentru  putere,  care, oricât de tare ar puți mocirla ei,  de departe nu se simte,  o stimă de sine precară, și un fel de a nu-și găsi  rostul în nimic. Am zis că  deh,  e cucuiul idealului,  poate doar de-acolo, din AUR  și-l  pot  ei sluji. Vreau să spun că  n-a crescut chiar peste noapte cucuiul,  nici pentru mine, n-am de ce să mă ascund după deget.  

Dar pielea de rinocer, în toată  hidoșenia ei,  am văzut-o doar pusă în fața faptului împlinit.

Știu că e prea târziu  și nesemnificativ faptul că am  făcut  bătături la deget blocând numere de telefon și ștergând prieteni de pe facebook, după ce i-am descoperit  pe infama listă a susținătorilor celor doi „crăișori” de la AUR, dar altceva nu mai pot să fac, decât să-mi pun  cenușă-n cap în felul ăsta.

Pot să mărturisesc acum, deși am făcut-o de nenumărate ori: dintre toți interbelicii noștri care ne-au pus pe harta culturii, a literaturii, științei și filosofiei europene: Cioran, Eliade, Vintilă Horia, Horia Stamatu , Ionesco, etc.,  pe care i-am citit cu maximă  atenție, atașamentul meu nesmintit  a mers mereu, spontan, spre autorul  Rinocerilor. Un atașament intim, sufletesc, pe care l-am resimțit mai dureros  ca oricând azi noapte. 

Când am înțeles că sfâșietor în rinocerizare nu este molima în sine, sau cum îi spunem azi, pandemie, ci faptul că ea îți seceră prietenii. Țin minte că atunci când am ieșit, cu lacrimi în ochi, de la spectacolul cu piesa lui,  din nu mai știu ce teatru, prima dată,  asta m-a răscolit cel mai mult. Faptul că bietul personaj, fricosul anti-erou, rămâne singur, ca personajul lui Havel, din Largo Desolato,  cu Pierre Arditi. Și că am șoptit atunci ca înfiorată de o presimțire  sumbră  și o solidaritate fraternă, necondiționată:  Fii tare, Bérenger,  fii tare. Nu plânge.