MUSICA PURITAS DOMINICA (lacrima)

Deși sentimentali și ei, în felul lor însă, romanii, cei clasici, adică necreștini, considerau lacrima în mod pragmatic o consecință a plânsului, iar adjectivul lacrimosus (3) lăcrimos,  la figurat trist, jalnic, dar nu neapărat justificat prin secreția glandulară, căci, în demnitatea lor, marile dureri sunt mute; ca atare și planta poate lăcrima vitium radices lacrimosae, rădăcinile picurânde ale viței scrie Plinius Maior. Creștinii au exploatat însă la maximum efectele glandei lacrimale,  cu succes – trebuie să recunoaștem – , în acest sens relevante fiind rândurile Sfântului Augustin „Lacrimile celor ce ispășesc în suferință cad pe chipul Domnului”, sau „Lacrimile celor tăcuți sunt mărturia suferinței noastre”; iar Sfântul Ieronim, un imbatabil sentimental (avea în jurul său o mulțime de doamne, discipole doritoare de sfințenie desigur) se căinează „O! Lacrimă umilă! A ta este puterea! A ta este stăpânirea! … nu există nimeni care să ți se poată opune.”.  Pe toți îi surclasează însă Amadeus prin expresia muzicală Lacrimosa din Requiem. Rămâne cutremurător modul în care un mare dirijor simte mesajul mozartian. Deci: întâi Leonard Bernstein care,  conștient că nu mai are mult de viețuit, întrebat la încheierea înregistrării ce simte, a răspuns: „sper ca după ce ajung în fața Atotputernicului, să se declare mulțumit de cum L-am slujit toată viața”. Apoi Claudio Abbado, nutrind același presentiment precum Leonard, înregistrează la Lucerna Requiem sub avertismentul Memento mori (adu-ți aminte că vei muri!). La câteva luni după, era în fața Atotputernicului Care nu știm ce i-a spus. Mai departe o interpretare iarăși de excepție cu mozartienii Camerata Salzburg. În fine, mereu sau tot mai surprinzătorul violoncelist Stjepan Hauser, apropiat însă de Lacrimosa dies illa înlăcrimată acea zi care numai la cimitir se poate încheia.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *