Recent, m-am trezit că încep așa o conversație à batons rompus cu o scriitoare – nu spun deocamdată cine. Cum nu se mai termina, ne-am dat concomitent seama că din distracția noastră poate ieși o carte. Din care vă propun spre evaluare, un eșantion.
- Iată, citindu-ți răspunsurile amestecate cu întrebări, mă gândesc că trebuie să avem mare grijă să nu se împrăștie în toate părțile umplutura cozonacului nostru și să fie vai de el.
Așa că o să subliniez sistematic în partea ta orice aduce a scamă de întrebare/nelămurire și îți răspund.
- Despre raportarea la realitate în scriitura bazată pe document. Am fost mulți ani redactor de carte, după 1997și am putut citi asemenea texte. Care cer, cum spui, echilibru, discernământ, dar mai ales strădania de a fi onest, de a uita că știi dinainte ce cauți în documente și de a arăta ce deștept ești că ai găsit, ci a fi deschis la ce vei găsi și a trata ce ai găsit cu deferență și, dacă se poate, delicatețe. De a nu răni oameni, vii sau morți, aflați în „puterea ta nelimitată”, ca demiurg al viitoarei tale opere și ca unic cunoscător al documentului de arhivă pe care-l ai în față. Arhivele sunt pline de documente care duhnesc. Autorii lor, ofițerii de securitate, duhnesc. Am găsit prudența asta la puțini autori redactați sau cititi, și ce ciudat, toate femei: Clara Mareș, Simona Preda, Astrid Camboze, Alin Mureșan…
- Vocea naratoare. Nu vorbim despre o noutate, ci despre cum învățăm de la maeștri. (Iată o întrebare pentru tine: cine-ți sunt maeștrii?) Caragiale se plângea, într-un moment de secheresse groaznică: „mon cher, nu le mai aud glasurile”. Și Virginia Wolf cea atât de muzicală, trăiește aproape exclusiv de pe urma glasurilor pe care le aude în ea. Și a și murit din cauza lor.
- Începuturile preferate. Al Străinului : Aujourd’hui maman est morte. Nu putea fi redat altfel în română, decât ai spus tu (cred că Preda l-a tradus, care-i seamănă mult). Astăzi a murit mama. Și totuși, ce diferență. La Camus avem mai întâi subiectul și apoi predicatul! E intraductibil și totuși vital! Și alt început: Tout a commencé comme ça. Adică ceva absolut banal, aiurea, gen: …trăncăneam pe terasă, cu un pahar în față, cu nu știu cine, a trecut pe stradă o coloană de soldați și eu, din prostie, m-am ridicat de acolo și am plecat la război. Și uite ce a ieșit până la urmă. A ieșit Voyage au bout de la nuit!
Aici, dacă nu te pierd de mușteriu pe parcurs, ar fi întrebarea: Dar dintre sfârșiturile de carte, care îți plac ție? Mie acum-acum îmi vine în minte: EI VOR DĂINUI, al divinului Faulkner din divinul roman Zgomotul și furia. Adică Bunătatea va dăinui, ea va salva lumea, nu Frumusețea.
- Statul printre străini. Cred că asta e una dintre deosebirile dintre generațiile noastre. Frica noastră, a generației mele, că dacă am fugi, ar fi pentru întotdeauna, a creat, cred, un atașament față de țara bolnavă, „ca față de un copil handicapat pe care nu poți să-l abandonezi” ( e expresia extraordinară a lui Thomas Kleininger, un om minunat, pe care sunt fericită că l-am cunoscut). De aceea și când am plecat, după Revoluție, când oricine era liber să plece și să revină, am avut grijă să-mi găsesc pretexte să mă pot întoarce. Și am făcut-o, pentru perioade foarte lungi, niciodată de tot. Probabil însă că atunci când neputințele bătrâneții ne vor ajunge, pe mine și pe bărbatul meu, nu pentru România vom opta, din motive de… confort, și din multe alte motive. Îmi place mult Franța, îmi plac oamenii ei pentru ce au făcut din ea, pentru cum au gospodărit-o, material și spiritual, ca să fie ce este. În rest, nu am călătorit mult, altfel decât ca turistă, iar turismul nostru a fost mereu foarte „cultural”: muzee, săli de concerte, edificii, case memoriale, expoziții, oameni interesanți… Dar eu mai am un motiv de atașament față de țară: scrisul. Sunt un om care se îndoiește profund și permanent de ce-i iese din mână și are nevoie de trăit în sosul literaturii române, cel puțin până în această etapă. Când scriu, înaintez cumva cu ochii închiși pe un teritoriu pe care atunci îl descopăr, uimită… Și atunci mă îndoiesc la orice pas: oare nu zăbovesc prea mult, într-un loc, nu casc prea mult gura uitând unde vreau să ajung?
5. Cu descrierile și comentariile. Asta e partea cea mai grea din îndeletnicirea noastră. Am răspuns parțial în răspunsul nr. 4. Cu dialogurile mergi aproape la sigur. Dar când comentezi, ce e interesant, ce nu e? de datează, ce nu? pe cine, ce interesează,? Căci nici cititorul nu e o categorie compactă, avem fiecare cititorii săi. Un critic spunea că talent înseamnă arta de a ști ce place cititorului. Cred că e cea mai îndoielnică definiție, cea mai cu dus și întors. Toți autorii de tarabă știu asta. Toate romanele de gară răspund acestei nevoi. Dar eu nu aspir să scriu romane de gară. Și totuși parțial definiția e de luat în seamă. Ce control avem noi asupra celui care ne citește? Niciunul decât intuiția… De cele mai multe ori, cum spuneam, avansăm în orb. Cât putem de departe, cât de adânc putem, uitând de cititor, sau sperând că el ne va urma, nu va da cu cartea noastră de toți pereții. Există și riscul ăsta. Dar sunt descrieri și comentarii indispensabile, de ținut minte oricum ca sfat de la maeștrii la eternii ucenici care suntem: Știi pușca lui Cehov atârnată în cui din actul 1, care trebuie să împuște pe cineva în ultimul act… Asta poate nu mai e valabilă ca indicație scenică, pentru scriitori postmoderni, ca Julian Barnes, un maestru deja, dar nici să plasezi la nesfârșit puști din care nu va trage nimeni nu e bine.
Regula e mai mult sau mai puțin respectată, în ultimii trei mii de ani (sau zece, de la Ghilgames încoace?), de ce s-ar perima azi, că e pandemie și lumea e superficială și grăbită?
Cred că am comentat tot ce aveam de comentat în textul tău care fojgăie de idei incitante.
Dar, citindu-ți cărțile, s-a născut noua întrebare. Cred că pe noi ne desparte o generație. Te-aș întreba cum simți diferența între literatura noastră, a mea, dar nu numai, a celor care au trăit sub comunism copilăria, tinerețea și maturitatea, și a ta. Mie îmi sare în ochi, un fel de apăsare pentru o vină mai mult sau mai puțin conștientizată, aceea de a fi supraviețuit regimului, în vreme ce alții au murit. De unde o nevoie difuză de a eroiza sau justifica lașitățile, o lipsă de libertate în a analiza epoca. Situația îmi amintește o vorbă a unui mare scriitor, W.G. Sebald, care spunea că intelectualii care au supraviețuit nazismului au fost mai preocupați să se justifice, decât să-l analizeze*. Asta la noi. La voi, cei de după, care ați ieșit mai tineri și mai apți de reziliență, o propensiune spre joc, spre aventură, spre călătorii, spre cunoaștere nelimitată, și parcă mai puțin spre autocunoaștere, introspecție etc. Iar la unii dintre voi o inocență uneori revoltătoare, fiindcă e lipsită și de întrebarea: eu ce-aș fi făcut în situația dată? Tu simți distanța asta dintre noi două, și dacă da, ce-ți transmit eu, ca mai vârstnică ție?
* Nu spun că nu există oameni care au traversat și nazismul și comunismul fără niciun rid, am exemple, perfect senini. Dar mi-i amintesc pe cei din generația dinaintea mea, care chiar au văzut cu ochii ororile și, ca să supraviețuiască, au consimțit, sau măcar au simulat consimtirea și n-au rămas senini. Îmi amintesc de Geo Dumitrescu, care zâmbea rar și nu reușea să se mintă niciodată, care-mi povestea de ședintele de redacție din anii 60, în care, un critic mai tânăr, persoană importantă, îl certa că nu e „relaxat”. Termenul exact era „hedonist”. Când își aducea aminte, Geo Dumitrescu se înfuria, ridica vocea lui inconfundabilă, răgușită de un cancer în gât căruia îi supraviețuise miraculos, cincizeci de ani mai târziu: Auzi tu, ce reproș, că nu sunt hedonist!! Nu sunt, zicea. Nu sunt deloc hedonist...
Deși, e știut, și sub comuniști oamenii au trăit plăceri întunecate, beții, mese tovărășești, cei de sus, sau ceaiuri sărăcăcioase, cu dans, în case de unde mereu cineva se afla în pușcărie, ceilalți…Sau și una și alta, în lumea amestecată a lui Grossman, de pildă.
