2 Premii Goncourt pentru anul 2019

Nu trecem în registrul întâmplărilor (fie ele și ”întâmplări fericite”), ci în acela al performanțelor care merită toată atenția și prețuirea faptul că la editura Litera au apărut, cu o promptitudine remarcabilă, două cărți – ambele subsumate generoasei specii a romanului – care au fost răsplătite cu prestigiosul (și, în mai multe privințe, miticului de-a dreptul) Premiu Gouncourt pentru anul 2019. Mai întâi pe scurt: este vorba despre Premiul Goncourt-Alegerea României și, pe de altă parte, de Marele Premiu Goncourt. Mai precis (păstrând consecuția din fraza anterioară!):  ”Ghetorul interior” (de Santiago H. Amigorena) și ”Fiecare cu povestea lui” (de Jean-Paul Dubois).

Ambele romane sunt publicate în seria ”Clasici contemporani Litera” – o colecție (coordonată de doamna Cristina Vidrașcu Sturza) despre care, cu asupra de măsură aș zice, se cuvin a fi spuse (măcar) câteva vorbe. Statement-ul editorilor cu privire la această colecție este următorul: ”Clasici contemporani Litera pune laolaltă scriitori contemporani laureati sau nominalizati ai unor prestigioase premii literare, care le prefigureaza statutul de „clasici”. Fictiunile cele mai noi, cele mai vandute, cele mai iubite din zilele noastre — carti pe care abia astepti sa le citesti”. Ei bine, portofoliul de până acum este impresionant – și nu e deloc deplasat dacă plasăm această colecție (care are o cadență a aparițiilor foarte promițătoare) destul de aproape de centru atunci când analizăm piața colecțiilor de literatură străină de la noi. Încă un amănunt (și el foarte de bine, ca să spunem așa…): prima copertă a cărților care apar în această serie este ea însăși memorabilă și distinctă într-un mod aparte față de tot ce înseamnă carte la străină la noi; găselnița de a împărți în două entități – care sunt și diferite, dar și (mai ales) complementare, curgând aproape una în alta, potențându-se reciproc – această primă copertă  sporește, îmi vine să spun cu încântare, experiența de lectură a cărților de la Litera, din seria în discuție.

A.Gouncourt-ul nostru. În România se acordă acest premiu, anual, începâd cu anul 2013. Prin urmare, până acum, Premiul Gouncurt- Alegea României a fost conferit unui număr de 7 cărți. Despre formatul și modalitatea de desemnare a laureților,  ”arhitecții” acestui moment distinct de pe piața culturală de la noi menționează că este vorba despre un ” proiect organizat de Institutul Francez din România și Ambasada Franței, cu sprijinul Agenției Universitare a Francofoniei în Europa Centrală și Orientală şi a Groupe Renault România. Această mare consultare literară, cu un concept inedit, se doreşte a fi un barometru al preferinţelor de lectură ale tinerilor români. Încă de la crearea sa, evenimentul a contribuit la afirmarea vocii acestora din urmă în lumea criticii literare tinere din Europa, punând în evidenţă inteligenţa cu care studenţii români descifrează şi analizează curentele artistice continentale, privirea lor critică asupra dezbaterilor de actualitate, dar şi forţa mereu reînnoită a francofoniei în România”. Concret, juriul format din reprezentanții studenților facultăților de limba și literatura franceză a şapte universități din România (Brașov, București, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Sibiu și Timișoara) desemnează, toamna, un laureat. Toate cărțile care au fost distinse cu acest premiu au fost, până acum, traduse relativ repede de edituri cu nume important din România – cele mai multe titluri (4), la Humanitas Fiction.

Santiago H. Amigorena – cu ”Ghetoul interior” – e cel mai recent premiat al Goncourt-ului românesc. ”Acum douăzeci și cinci de ani am început să scriu o carte pentru a lupta împotriva tăcerii care mă sufocă încă de când m-am născut. Paginile de față stau la originea acestui proiect literar”, spune, în preambulul volumului premiat și cu trimitere directă la acest volum, autorul (care e și scenarist, actor, producător și regizor de film) –argentinian, dar care obișnuiește să publice multe dintre textele sale în premieră în limba franceză. Element de can-can: Santiago H. Amigorena e și un personaj de presă de consum, una dintre relațiile sale faimoase fiind, vreme de cinci ani, cu Juliette Binoche. Simplu, foarte simplu spus, dar nu nedrept, ”Ghetoul interior” e narațiunea – încărcată, tensionată, greu de dus uneori într-un sens uman (și pentru cititor și, intuiția ne face aici cu ochiul, pentru scriitor) – unui fel aparte de înțelegere în trepte; înțelegere, nu acceptare. Vincente Rosenberg – personajul-pivotal al acestei cărți (roman, în sensul modern al termenului) care împrumută din trăsăturile autorului real și care e, în orice caz, rudă de spirit apropiată cu Amigorena – află, gândește, interiorizează (inclusiv sau mai ales în urma experienței sale imediat familiale) povestea – teribilă, despre – Holocaust. Vincente Rosenberg e în afara Europei, în Argentina, în ”Lumea Nouă”; mama sa, evreică, e, pentru o vreme, în Polonia, țară care e cucerită, la mjilocul secolului trecut, de naziști pentru câteva ani. Un timp, fiul primește scrisori de la mama sa – e acel timp în care, marginal la început, accidental, apoi tot mai pregnant, Vincente Rosenberg află doar mici fragmente despre ce se întâmplă cu adevărat acolo, despre Holocaustul de acolo, nu așa numit de la bun început. Apoi, ca și cum ar fi intrat pe o stradă cu sens unic, adâncind, forând, sensurile îi devin clare în necruțătorul lor adevăr: ”Vicente, la fel ca tot restul omenirii, putea să știe, dar nu putea să știe. Nu putea asocia nici o imagine cu ceea ce se întâmpla la douăsprezece mii de km distanță de locul unde se derula drama lui personală. Nu putea lipi nici o imagine, nici nu putea pune un nume. Este ilustrativă, de altfel, dificultatea întâmpinată de toată lumea, nu doar de Vincente, când s-a pus problema denumirii acestui eveniment. La început, el nu se numea nici shoah, nici holocaust. Nici în franceză, nici în engleză, nici cu literă mică și nici cu majusculă. La început, nu avea un nume. Oamenii vorbeau despre ”eveniment”, ”catastrofă”, ”cataclism” sau ”dezastru”, urmând ca apoi să utilizeze termeni ca ”hecatombă” sau ”apocalispă”. La început însă, nu avea un nume”. ”Ghetoul interior” e – fundamental și, stilist, strălucit – un document literar despre a înțelege (niciodată până la capăt) ceea ce părea cândva de neconceput.

B.Goncourt-ul cel mare. ”Fiecare cu povestea lui” – ”un roman luminos și melancolic”, așa cum a fost numit de o prestigioasă publicație de limbă franceză – e un vârf al creației lui Jean-Paul Dubois, iar cea mai importantă distincție a literelor franceze care e asociată acestui roman e încă o binemeritată recunoaștere a unui scriitor care excelează în retorica ”noroiului, tristeții și tandreței”. Dacă ar fi de fixat câteva dintre bornele narative pe care le etalează această carte, am putea consemna, între altele: un arest problematic pentru Paul Hansen (”eroul” principal); elemente ale unui ”comerț” uman foarte interesant – inclusiv în sensul limpezirii ”poveștilor” personale – între Hansen și Patrick Horton, un Hell’s Angel exploziv care face pușcărie pentru crimă (o crimă reală, pe care însă, negându-se pe sine, nu o recunoște explicit); o suită amplă de coborâri în timp pentru personajul principal – o mamă cu multe pulsiuni revoluționare (și cu depresii pe măsură), un tată-preot care își pierde credința și o mare parte din banii la pariuri, o mare și luminoasă iubire pentru o femeie exotică și tragedia morții acesteia (”tragedia care avea să-mi distrugă pe vecie o parte din suflet și care și astăzi mă doare la fel de mult ca în prima zi” – așa ”spune” Hansen despre moartea teribilă a soției sale). În plus, notează critica franceză, ”toate elementele care dezvăluie viziunea asupra lumii a lui Jean-Paul Dubois se regăsesc în carte: familia, orașul Toulouse, Canada, natura, melancolia, zeflemeaua și umorul său irezistibil”. Acestea sunt repere din zona ”ce”-ului cărții (ce avem acolo? despre ce e, în linii mari, cartea?). Avem – unele seducătoare, inclusiv pentru motivul că Dubois, la fel ca și Amigorena, e un excepțional stilist – și suite ale linie narative despre ”de ce”-urile cărții. Bunăoară, vom știi (câte ceva!) cu privire la motivațile pentru care Horton nu acceptă crima pe care a făcut-o; vom avea o idee de ce Hansen e, mai întâi, atașat de mama sa și de ce abia mai apoi își înțelege și chiar își iartă tatăl; vom înțelege de ce un om, personaj secundar, la finalul vieții, vreau să trăiască numai și numai cu ”încăpățânarea binelui”; de asemenea, de ce Hansen îl lovește violent, chiar îl mușcă, pe cel din pricina căruia va face închisoare. Sunt multe răspunsurile – parțiale, ”de etapă” – pe care ni le dă, în progresie, această carte pe măsură ce intrăm în ea. Sunt, uneori, nu arareori, răspunsuri la gesturi ori decizii violente, la momente de cotitură dramatice sau chiar tragice. Dar pentru nici o situație, explicația nu e epuizată. Pentru că, dacă ar fi așa, ar ajunge să fie casantă, să ”judece”, să ”condamne”. Toată narațiunea din această carte splendidă e subsumată logicii pe care o formulează la un moment dat un personaj mai degrabă secundar al romanului: vă cer doar să țineți minte o vorbă pe care o știu de la tata care o folosea pentru a mininaliza greșelile celorlalți: fiecare cu povestea lui. Fie ca Domnul, dacă vă vede, să vă binecuvânteze!”.

O ultimă notă, despre ambele cărți: și ”Ghetorul interior” și ”Fiecare cu povestea lui” sunt cărți care se termină la un moment dat, dar care nu se termină de fapt – pentru că stările pe care le-au aproximat, interiorul  pe care l-au exteriorizat, nevăzutul pe care l-au făcut să se între-vadă nu se termină după ce, convențional, inevitabil, a fost pus punctul final. Un punct sau altul. Cărțile bune, cu adevărat, nu se termină niciodată.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *