Cronicuța socio-culinară de weekend

Sâmbăta a început abrupt: m-am trezit dezorientată după ce, toată noaptea am urmărit și prins răufăcători, eu fiind, de fapt, un polițist cu un comportament neconvențional, o oaie neagră, mai bine zis care soluționează însă cazurile pe bandă rulantă și care se grăbea la biserică pentru a-și împiedica fosta iubită să se mărite. Nu știu dacă am reușit, pentru că m-am trezit. Mă gândesc că, de vină pentru toată tevatura aceasta, este filmul spaniol pe care l-am urmărit vineri noaptea.

Așa că am decretat sâmbăta zi casnică, administrativă, întrucât nu mai gătisem de vreo patru zile  și nici la capitolul călcat nu stăteam prea strălucit.  După un mic dejun frugal și o succintă socializare cu jumătatea mea mai bună, timp în care i-am povestit visul, m-am decis asupra unei variante pe bază de legume a prânzului. Aveam două vinete mari, untoase și cartofi noi.  Am împănat jumătățile de vinete cu bucăți de cașcaval de casă și usturoi, iar cartofii i-am tăiat tot jumătăți și i-am pus în tavă, pe hârtie de copt, după ce au fost unși în prealabil,  doar pe o singură parte, cu unt. Alături, am pregătit o cremă din iaurt gras,  telemea și urdă care a mers grozav deasupra cartofilor.

Pentru duminică îmi făcusem, bineînțeles, planuri de hoinărit: Banatul Montan este o splendoare, așa că m-am oprit de data aceasta asupra Munților Dognecei. Zona este cunoscută pentru frumusețea ei care m-a cucerit și pe mine de la prima vedere. Am admirat și lacurilor din zonă, dar eram nerăbdătoare să parcurg traseele montane, practicate în special de bicicliști.

Am urcat într-o tăcere binemeritată, chiar mi-am putut auzi și pune în ordine gândurile. Într-un luminiș, sub un copac stingher, am scos din rucsac sandvișurile (varianta cea mai bună pentru un picnic la munte).  Făcusem două sandvișuri cu pâine neagră, vânătă la cuptor, roșii uscate, brânză rasă și două cu șuncă de casă, roșii uscate și cremă de brânză pregătită tot de mine.

După ce ne-am recăpătat energia, am început coborârea, cu speranța unui desert de milioane la care râvneam deja, pentru că trecusem pe lângă un popas primitor.

Ne-am răcorit trecând prin două ”tuneluri”  de umbră create de copaci și ne-am afundat în generozitatea pădurii tăcute care ne-a condus până jos, la lac.

Bineînțeles că nu am ratat popasul și nici papanașii generoși, botezați din plin cu dulceață de fructe de pădure care au cântat o simfonie papilelor mele. La fel de grozave au fost  și clătitele umplute până la refuz cu brânză dulce.

De data aceasta nu am avut vreme să stau mai mult timp la povești cu localnicii și nici să admir frumusețea straielor populare, dar mi-am promis că voi reveni curând.

M-am grăbit să scriu aceste rânduri cât timp senzațiile sunt încă proaspete, deși lunea se grăbește să-și intre în drepturi și să alunge, cu un zâmbet de satisfacție, duminica. Să avem tihnă!

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *