Ciudatul an 2020

Nu mai contenim să ne mirăm toți în legătură cu acest ciudat an 2020. Fenomene izbucnite concomitent, ca tot atâtea spontane pete de ulei scăpate din sticla căzută pe jos, care se unesc cu rapiditate într-o băltoacă amenințătoare, pe toată suprafața netedă, alunecoasă și fără fisură a lumii civilizate. Un fel de consens, air du temps, global, un comun acord rapid stabilit, mondialisation oblige : infractori periculoși deveniți în părți disparate ale globului, simboluri ale unei lupte de distrugere a valorilor legalității și civilizației ; isterice manifestări colective de căință față de o realitate căreia n-ai cum să te împotrivești, cum ar fi culoarea pielii dobândită prin naștere; explozii spontane de barbarie, cum ar fi distrugerea cu bâtele a vehicolelor ; incendierea clădirilor împreună cu ocupanții lor, totul în chiotele vesele ale făptașilor, adunați în bande curajoase, la adăpostul cagulelor ;  cărora opinia publică tăbăcită și dresată să gândească într-un singur fel, oricare, numai nu cu propriul cap, le pune eticheta de „descărcări juvenile” ; mutilarea, profanarea, distrugerea statuilor și monumentelor-simbol ale acestei civilizații, de care, e drept, beneficiază doar o parte a nefericitei noastre planete.  

Ieri, 24 iunie, 2020, spre sfârșitul după-amiezii, unul dintre trenurile care pleacă din gara Saint-Lazare și-i duce spre locuințele lor din banlieue pe miile de francezi întorși de la muncă în metropolă, se oprește pe linie, în plin peisaj idilic estival, verde, unde niște căprițe aduse să pască ecologic iarba, traumatizată până mai ieri de coasă. Nimeni nu întreabă nimic, toată lumea scoate telefonul portabil și-și anunță discret, calm, civilizat, familia, în două vorbe. Se repetă un incident cunoscut de ani buni. Câțiva puști descreierați, amintind într-o variantă mai soft, fiindcă n-au decât 16-17 ani, de  sumbrele filme ale lui Haneke, infractori în devenire, pe care presa îi numește cu tandrețe politic corectă „les jeunes”,  se joacă pe linie.  Fenomenul este vechi, cunoscut, ceea ce a antrenat răbdarea francezilor și resemnarea autorităților care nu pot face nimic. Dar fenomenul este și mai vechi. În ultimul capitol din Karamazovi,  copiii feroci, cu ferocele lor lider, care taie capul gâștelor cu roata căruței, și ucid un camarad mai slăbuț, mici fiare inconștiente, pe care Alexei e trimis în lume să-i îmblânzească, doar doar va evita prăbușirea ei în catastrofă, îi anticipează. Doar de-aceea e Dostoievski profetic, nu ? Într-o variantă mai moale, deh, franțuzească,  Gide e și el pe-aproape, cu actul lui gratuit. Așa că salariații, obosiți, sunt deja pregătiți, condiționați aș zice.

În urmă cu vreo 15 ani,  tot în Franța, cred, pentru o întârziere de o oră, SNCFR m-a despăgubit pentru o întârziere de o oră cu o sumă drăguță. Tempi passati ! Aseară lumea NU PROTESTA. Nu căuta soluții. Știa că ele nu mai există. Asta fiindcă, în urmă cu câțiva ani, poliția a încercat să-i prindă pe descreierați, unul s-a adăpostit undeva, printre niște fire electrice,  s-a electrocutat, a murit, și poliția a avut de suportat consecințe. Nici răspunderea parentală de pe vremea lui Sarkozy nu mai funcționează. Acela era cam… fascist, nu ?, în metodele de a-și apăra cetățenii de turbulențe  gratuite.

Astăzi nu se mai poate face nimic. Cum nici cine știe câtă credință în Cel de Sus nu mai animă Franța republicană, nici să te rogi ca azi să ajungo acasă la timp, nu prea mai dă bine. Singura soluție este obișnuirea cu situația. Iar asta funcționează. O doamnă, o româncă, mare admiratoare a Franței, a pus până la urmă în trenul de  ieri, punctul pe i: „Totuși, cred că în România, lumea s-ar fi scandalizat, ar fi făcut ceva, ar fi protestat.” Altfel spus, românii nu și-au pierdut totuși, în asemenea măsură, reflexele ? 

Sau  pur și simplu, pentru o dată, întârzierea pe drumul civilizației are și avantaje ?  Așa e, într-un fel : la noi nu s-a interzis încă Faulkner, care iubea atât de fierbinte Sudul, statuia lui Cervantes e încă la locul ei, așa cum e, de altfel, cea a lui Păunescu.  Cum însă românii iubesc Franța și îi merg pe urme, eu zic să-l ascundem bine, în bibliotecile noastre, și pe Faulkner.  Și să ne întoarcem acasă de la slujbă, direct pe cărăruia din pădure… Sau să ne întoarcem cu totul în pădure ?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *