33 de motive pentru care trebuie să fim atenți la ”ANII URII”

În logica binelui (a binelui ca idee regulatoare și a binelui public), ”Anii urii”, cartea publicată în 2019 de Horia-Roman Patapievici este una dintre aparițiile regale. Mai jos, într-un decupaj de discurs care privilegiază copios elemente  retorice care țin de publicistică, un survol (unul în care, precizez de la bun început, vor fi evidente notele sale empatice) în 33 de pași (dintre mulții posibili) deasupra acestei lucrări cu adevărat excepționale.

1.”Anii urii” a fost publicată la jumătatea anului trecut. A fost lansată la târgul de carte Bookfest (chiar în data de 1 iunie, cu Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapivievici, vorbitori ai lansării), a beneficiat de o minimă recepție – de întâmpinare- în presa generalistă (cu autorul cărții în prim-plan, în postura de invitat special al unei serii, relativ mici, de interviuri care problematizau tematica acestei lucrări). Au urmat câteva cronici – mult prea puține, în fapt – și, foarte repede, o tăcere pe care îmi îndăgui să o desemnez ca fiind bubuitoare în raport direct cu această carte. Situația este scandaloasă; mai bine zis, oarecum scandaloasă.

2.Această situație – de destin pe ”piața ideilor” (ghilimele sunt obligatorii aici!) de la noi – este scandaloasă pentru că, la ce conține volumul lui Horia-Roman Patapievici, să taci cu privire la ce este în el înseamnă să refuzi realitatea ultimului deceniu și jumătate și mai ales sensurile (amare, adesea) ale acestei realități. Nu există o altă carte care să descrie și care să explice, atât de acurat și atât de profund, trecutul nostru (politic, folosesc termenul de ”politic” într-un sens foarte general), așa cum o face HRP în ”Anii Urii”. A fi tăcut în raport cu ”Anii Urii” e a fugi de trecutul nostru recent – și, implicit, e a nu îl fi ”rezolvat” în termenii firescului, în logica normalității.

3.Pe de altă parte, această situație este oarecum scandaloasă, pentru că, ne-a spus însuși Horia-Roman Patapievici într-o altă (la rândul ei excepțională) carte, ”piața ideilor” de la noi este mult prea precară. Poate că e bine să reluăm și să reflectăm la acest pasaj grav cu care a ieșit către public ”Despre idei și blocaje” (în ediția nouă, revăzută și adăugită, titlul a fost schimbat,  în ”De ce nu avem o piață a ideilor”): ”Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului. Călătorul nostru ar observa că la noi cărţile originale nu suscită discuţii, şcolile de gândire sunt mode de împrumut ori grupuri sudate prin forţa convingerilor profitabile, teoriile noi trezesc apatii durabile şi stârnesc antipatii ireversibile, în timp ce, sub raport uman, competenţele cedează totdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea, adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei mai solide reputaţii, iar mersul ideilor este un povârniş al elanurilor avortate”. Pasajul acesta explică, suficient de clar, și de ce despre lucrurile cu adevărat importante dezbaterile publice de la noi sunt atât de puține și de atât de puțin luate în seamă.  Reiau: e oarecum scandalos ce s-a întâmplat și ce se întâmplă cu ”Anii Urii”, pentru că, într-o piață a ideilor deturnată, alterată, ceea ce este normalitate devine marginal, iar ceea ce e anormal nu mai stârnește, așa cum ar fi just, indignare, reacție, scandal.

4.A propos de cvasi-tăcerea care a urmat apariției acestei cărți fundamentale despre istoria noastră recentă și recentissimă, e de pus un asterisc: există mai multe cercuri ale complicităților în care au fost implicați (și unii continuă și acum să fie implicați) oameni care știau că sunt de partea răului și care au mers, din resentiment si/sau din rațiuni lucrative, către asemenea opțiuni. Sunt menționate – cu multă delicatețe, totuși – câteva dintre aceste complicități (inclusiv dubioasa poziție constantă, ani în șir, a unei reviste culturale, ”Observator cultural”), cedări, solidarități întru ticăloșie. Dacă se va scrie vreodată pe bune o antologie a rușinii din ultimul deceniu și jumătate, va există ”materie” din belșug, iar ”Anii urii” asigură, și în această privință, un ghidaj moral strălucit.

5.O cadrare pentru aria tematică pe care o regăsim în această carte și, totodată, o scurtă caracterizare cu privire la ce sunt și la care sunt anii urii, în formularea autorului: ” Arma politică prin care majoritățile au fost făcute să creadă în 2012 că ura față de Traian Băsescu justifică distrugerea statului de drept a fost ura. Tot prin ea a fost azi obținută tăcerea majorității populației față de distrugerea pas cu pas a independenței justiției. Marea invenție politică a acestor oameni a fost învrăjbirea oamenilor prin ură. Din acest motiv am numit epoca în care am intrat treptat din 2007 încoace, și în care continuă, să trăim, anii urii. Și tot așa mi-am intitulat cartea în care am făcut cronica anilor ei de început: Anii urii.”

6.Și, tot în cuvintele lui Horia-Roman Patapievici, o descriere chitesențială a ceea ce a devenit societatea românească după ce logica ”urii” a ajuns să fie dominantă în spațiul public: ” ”Arthur Schopenhauer spunea că impunerea oricărui adevăr trece prin trei faze: ”mai întîi este ridiculizat, apoi este contestat vehement, iar în cele din urmă devine o certitudine.” Cînd, în 2007, am scris că societatea noastră alunecă pe nesimțite într-o logică a urii care ne va sminti și distruge pe toți, am fost ridiculizat. Apoi contestat. Acum constatarea că trăim în ură este făcută de toți: inclusiv de cei care inițial m-au ridiculizat, apoi m-au acuzat că văd  numai ură în jur”.

7.”Anii urii” este nu numai un volum de comentariu politic – este, o spune Horia-Roman Patapievici, ”ultimul meu volum de comentariu politic”. Putem, cu o anume larghețe, să desemnăm această carte ca fiind un fel de ”Politice II”, dar ea nu e numai aceasta; este și cartea de final, în materia comentariul politic, a – aceasta este credința mea puternică – celui mai profund, mai tranșant și mai drept cititor al politicului și politicii românești pentru intervalul 1990-2014. ”În iulie 2010 am încetat să mai public în presa de actualitate, iar în august 2012 m-am retras din viața publică”, notează, la finalul acestei cărți, Horia-Roman Papapievici. Retragerea sa din viața publică este o pierdere imensă pentru noi; cartea aceasta, ”Anii urii”, e sau (pentru cei care urmează să o descopere) poate fi un uriaș câștig.

8.A propos de intervalul de aproape două decenii și jumătate evocat mai sus, iată cum îl împarte pentru sine Horia-Roman Patapievici: ”zece ani am cunoscut libertatea (1990-1999), treisprezece serviciul public (2000-2012), iar opt ani ura publică (2007-2014)”

9.Exista mai multe pasaje – cumplite (ca sens și ca imagine) – în care Horia-Roman Patapievici povestește episoade în care el însuși a fost subiect (în termenii săi – de fapt, ”obiect”) al unei uri feroce. Unul dintre acestea: „Am descoperit ura veritabilă, care e ura față de tine ca om, odată cu primul scuipat în față. Era în 1996, o zi după denunțul făcut de Cristian Tudor Popescu împotriva mea, pe prima pagină a cotidianului „Adevărul“, unde mă acuza că nu simt românește și că de fapt îmi batjocoresc mama (izolând el primul citatul ritual din Politice, de la pag. 63, care apoi avea să fie reluat de toți intransigenții, devenind ulterior viral pe internet).  Cine nu a fost scuipat, urmărit, calomniat, amenințat cu moartea nu știe ce este ura. Când te duci la mormântul părinților tăi și descoperi crucea tatălui tău profanată cu inscripții care reproduc minciunile spuse despre tine, te clatini pe picioare, ești năucit: pe moment, neputința depășește durerea; sentimentul de pângărire covârșește indignarea; iar gustul de cenușă al zădărniciei dizolvă dorința de a face ceva”.

10.Mult mai multe pasaje în această mărturie și analitică a urii merg spre general. De regulă (observația a făcut-o prima dată, public, Mircea Mihăieș), acesta este mecanismul prin care se așează sensurile ”Anilor urii” – de la exemplul personal, de la particular spre general. De la ura pe persoană fizică, la psihozele colective (”care au nevoie de limbajul politicii pentru a se recomanda ca adevăr și pentru a putea conferi respectabilitate fărădelegilor pe care le promovează”).

11.”Anii urii” e o carte a adevărului; prin urmare, în mod necesar, e și carte a patriotismului – a acelui patriotism al faptelor și nu al vorbelor goale. ”Am scris multe dintre articolele cuprinse în această carte”, notează Horia-Roman Patapievici, ”cu același sentiment: că există undeva o minciună și că sunt dator, față de cei care nu o văd ori se complac în ea, să o scot la iveală – sau, mai bine spus, să o dau în vileag”.

12.Două formule  memorabile, obligatoriu de contabilizat, ale celor care au scris/vorbit despre această carte. Prima – Gabriel Liiceanu, chiar la lansarea cărții: „Exerciţiul de luciditate pe care îl propune este un exerciţiu de terapie morală şi intelectuală. Se cuvine să fii la înălţimea istoriei pe care ai trăit-o, aceasta este miza supremă a acestei cărţi“

13.A doua – Mircea Mihăieș, în cea mai consistentă reacție publicistică la această carte de până acum (un eseu în revista ”România literară”): ” Prin noua sa carte, Horia-Roman Patapievici oferă un tratat radical despre un moment negru din istoria României. Orice evaluare ulterioară a acestei epoci va trebui să țină cont de perspectiva dramatică în care a descris-o H.-R. Patapievici. Anii urii nu e doar o investigare a răului, ci și un manual de metafizică a supraviețurii prin asumarea suferinței, nedreptății și ororii”.

14.Vom vedea repede în ”Anii Urii” (și) un spectacol luxuriant al formulelor prin care H.R. Patapievici prinde lumea românească a ultimelor decenii  în această carte și e de punctat, încă (și încă o dată), că acest eseist are pur și simplu (și) geniul formulărilor memorabile.

15.Îmi vine să spun că  lumea – întunecată, cumplită adesea, schimonosită – despre care este vorba în acesta carte capătă o șansă în plus, o șansă mare, să fie salvată pentru cum e scrisă/cum e spusă / cum e povestită de Horia-Roman Patapievici. Eseistica practicată aici e și  a est-esticelor: e de cel mai înalt nivel și de o limpezime și adâncime cu totul admirabile.

16.Există, pentru intervalul 2018-2019, o consecuție care mi se pare foarte relevantă – și pentru substanța (adesea, întunecată a) acestei cărți, dar și, poate chiar mai mult, pentru autorul cărții. Iată: în toamna lui 2018, la editura Humanitas, apare volumul ”Două eseuri despre paradis. Și o încheiere”. Peste un an, la aceeași editură (singura editură, de altfel, la care HRP publică volumele sale de mai bine de două decenii), e publicată, în ediție nouă, revăzută și adăugită, cartea despre ”Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?” Între ele, la mijlocul anului trecut, cu o copertă de neuitat, Horia-Roman Patapievici publică ”Anii Urii”. O carte despre ură și despre rău, încadrată, iată, de două cărți – despre bine, la limita de sus, despre Dumnezeu și despre paradis. Văd un sens înalt, nu o simplă coincidență, în această gardare pe care aceste două volume o fac în raport cu ”Anii Urii”. O îndreptate, o limpezire, poate o exorcizare…

17.Un pasaj extraordinar de emoționant din ”Două eseuri”: „Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“.

18.Și un pasaj din ”Ochii Beatricei: ” La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului. Această afirmație, corectă în cosmologia modernă, ne readuce imediat în minte descrierea făcută de Dante lumii văzute de el în ascensiunea sa. Căci Dante se îndreaptă constant spre Dumnezeu, adică spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezintă, la care sunt sigur că ar subscrie, este aceea în care Pământul este centrul unei enorme sfere pline, a cărei circumferință reprezintă chiar originea timpului și spațiului – adică Dumnezeu.”

19.Mai rămân, preț de o idee, la această încadrare a cărții  de alte două – de factură (îmi vine să spun doar aparent) diferită: ”Anii Urii” – chiar și așa, ca punct terminus al unei vocații aparte de hermeneut politic – poate fi (și, plusez: trebuie să fie!) un punct de cotitură, un moment  de eliberare(și un momentum) al carierei de scriitor a lui Horia-Roman Patapievici. Inclusiv sau în primul rând în acest sens: pentru ca în anii care vor urma să scoată la iveală (nu să inventeze, doar să scoată la iveală, către public!) o operă, cel puțin la fel de importantă – ca viziune, ca profunzime, ca originalitate – precum întreaga sa operă de până acum.

20.În privința structurii, putem contabiliza 100 de fragmente care compun întregul ”Anilor urii”: sunt 98 numerotate ca atare – sunt verticale și orizontale ale ”Anilor urii” – și la acestea se adaugă o amplă prefață (”Există undeva o minciună”) și, la final, aproape două pagini care rezumă ”Nota asupra ediției”. Cele mai multe dintre aceste texte au apărut, de a lungul a mai mult de un deceniu, ca tablete de comentariu – cu cadență săptămânală, de regulă – în cotidianul ”EVZ” (acum defunct, în varianta de print și aproape de necitit în versiunea online). Textul de introducere a îmbrăcat mai multe versiuni, așa încât, în formula publicată în carte, se poate spune despre el că s-a născut (cu mare dificultate) între 2012 și 2018. De asemenea, un remarcabil interviu (datat: 2018) pe care Ramona Ursu i l-a luat lui Horia-Roman Patapievici urmează, pe aproape 50 de pagini, prefața cărții.

21.Găsim în cartea aceasta, de asemenea, abundență de argumente, concepte și, folosesc această formulă în absența alteia mai inspirate, de instalații conceptuale – care, fiecare în parte și mai ales în sumă – luminează întunericul ultimelor două decenii politice din România.

22.Unul dintre aceste concepte, esențial pentru a înțelege designul (strâmb) al spațiului public românesc: ”complexul politico-mediatic”.

23.Și, legat de acesta, câteva scurte ”instrucțiuni de folosire”: ”noi trăiam pe atunci (în ”anii urii”, n.m., CP)  în urgența pe care ne-o impunea zilnic alianța dintre politcă și televiziuni, de parcă am fi fost clipă de clipă rechiziționați pe câmpul de luptă de o forță de ocupație a sufletelor noastre, care ne soma, ne soma, ne soma, ne soma. Ura față de dușmanul declarat de complexul politico-nediatic era elementul emoțional de inițiere, mobilizare și solidarizare, care își găseau sensul și împlinirea pentru eliminarea și exterminarea lui”.

24.Un alt argument excepțional – e cel cu privire la cum e modelat corpul politic în epociile Iliescu și Băsescu. Pag 21-21, citat obligatoriu pentru profilul ”democrației originale” românești: ”dacă opoziția față de Iliescu a creat corp politic, ura față de Băsescu a transformat corpul politic în câmp de luptă al urii dintre români și români. Războiul civil a fost declanșat prin transformarea unei părți a electoratului în dușmaniai României și ținte legitime ale agresiunii celeilalte părți. Prin transformarea opoziției în ură, antibăsiștiiau distrus acel ”noi” transpartinic, creat drept corp politic în primii ani de după Revoluție, prin care a funcționat democrația românească până la a doua suspendare a președintelui, în 2012, anul negru al democrației românești, în care politica și presa au fost înlocuite cu instigarea la ură prin intermediul guvernării”.

25.Mai mult decât atât, în acești ”ani ai urii”, a avut loc o năucitoare și – în termenii bunului simț – de neacceptat răsturnare: ”ura, din urâtă, rea și respingătoare, a devenit un semn al adevărului, al moralității și al luptei pentru binele public. Firește, totul nu era decât fum și praf în ochi”.

26.Și, iarăși (și iarăși) antologic – ”ura de unde vine? Ura pleacă întotdeauna din frică? (observa un prieten). Ca să înțelegi ura, trebuie să identifici corect frica. Deoarece trăiește de când se știe în (relativă) sărăcie, marea frică a populației României este pierderea subzistenței prin ieșirea din dependență: adică din lanțul de grijă-supraveghere-aservire-alocare-de-resurse-subzistență care caracterizează și structura socială a societății românești postdecembriste”.

27.În acest peisaj dezolant, de democrație mutilată cu program, au fost (sunt?  – căci o bună parte dintre cei care vor fi imediat numiți stau în continuare ”la butoane”) două mari rateuri a două corpuri profesionale, spune Horia-Roman Patapievici: jurnaliștii și politologii (”politiști”).

28.”Pe cât de jalnică și nocivă a fost și este prestația jurnalismului din România, pe atât de sterilă intelectual și nulă cognitiv este prestația puzderiei de politiști care, belferește, a monopolizat învățămîntul superior cu știința lor inutilă (…) În mare măsură din cauza incompetenței morale și a demisiei intelectuale ale acestor două corpuri profesionale, societatea românească de astăzi bâjbâie în semiîntunericul plin de capcane al spațiului nostru publice…”

29.Da, ”Anii Urii” este (și) contabilitatea faptului că ”avem o uluitoare imaginație a distrugerii și o descurajantă incapacitate de a construi” (pag.57)

30.Da, ”în orice societate normală, progresul se face prin interiorizarea criticii. La noi, acest lucru este cu neputință, pentru că nimeni nu ascultă: dacă ascultă, nu ia în serios; iar dacă prin minune ia în serios, e pentru că e confirmat de lucrul care îi e deja cunoscut. La noi nimeni nu află nimic nou, pentru că fiecare nu se ascult decât pe sine, în toare alteritățile în care se recunoaște, solipsist și ipsatoriu, și care îl confirmă. Ca să ajungi la ceva nou, trebuie să asculți, să iei în serios, să te predai înțelesurilor care sunt diferite de tine”.

31.Dar, legat direct și de argumentul mai înainte enunțat, să mai subliniem încă o dată importanța indicațiilor de ordin…cronologic într-o carte: ”Anii Urii” se încheie cu un ”Exercițiu de clarificare în două părți”. Este frame-ul cu numărul 98 al aceste panorame cu, nu puține, accente infernale. E vorba despre un text care a fost scris – și publicat la gazetă în 2010. Eseul de deschidere al cărții, pe de altă parte, e terminat în 2018. Un pasaj din acesta, distinct de cele citate în prima parte a acestui text-survol, spune așa: ”nu ne putem salva decât împreună cu semenii noștri. Și, în primul rând, pur și simplu, să încetăm să mai urâm. Orice ură e ură de sine. Să începem deci prin a ne iubi cu adevărat pe noi înșine – altfel decât solipsist, ipsatoriu și idolatru (căci felul acesta rimească perfect cu ura de sine)”.

32.Și, puțin mai departe pe săgeata timpului, în 2019, în vară, chiar de 1 iunie, cu ocazia lansării cărții sale, Horia-Roman Patapievici spune așa: ”Cartea aceasta nu are un conţinut de ură, nu este un manifest în favoarea urii, ci un manifest în favoarea bunătăţii”

33.Acest ultim pas  – nr 33,  cu simbolistica sa evidentă ; ”ultim” în convenția retorică pentru care am optat în cadrul acestui text – nu cred că poate fi decât cel care urmează. Și anume, finalul eseului care introduce materia acestei cărți și care ne spune, explicit, încă o dată, că această carte este una a binelui: ”un timp așa va fi. Apoi ticăloșii aceștia vor pierde din elan și nedeptatea va obosi. La sfârșitul zilei, când ziua se va fi săturat de răutatea ei, iar soarele va putea apune peste mâniile noastre în sfârșit învinse (căci nu-i vom mai acorda răului ocazia să ne domine), ne va rămâne speranța că  mai rămâne ceva bun și frumos în noi, pentru a putea face în fine ceva bun și frumos cu țara noastră”.

Încă o dată: ceea ce este compilat, inventariat și ordonat mai sus reprezintă doar o foarte mică parte din sugestiile și sensurile pe care ni le (pro) pune această carte atât de bogată. O mare carte a adevărului –o carte-analiză și o carte-mărturie, deopotrivă.

notă: text publicat în premieră în nr 1/2020 al revistei ORIZONT

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *