soarta

Simțeam mirosul și auzeam parcă vișinele scurgându-se în siropul generos de zahăr. Focul de la aragaz se semețise brusc, semn că ea îi mărise volumul. Se apropie clipa, o simt. Stau liniștit, cu capul la cutie și aștept, răbdător și cuminte. Anul trecut mi-a sărit rândul. A fost preferat colegul meu, în carouri. Oricum, la scurt timp a dispărut. Am aflat ulterior că a suferit un accident. Păcat. Ce ți-e și cu soarta asta! Eu am fost scos atunci când a venit în vizită mama ei. Probabil a vrut să-i arate că încă mă mai are. Normal, am o vârstă onorabilă. M-a cumpărat bunica ei din București, de la ”Unirea”,în urmă cu mulți ani. Ce frumos și tânăr eram. 
Auzi, auzi, cum se zbate maglavaisul.
Și ce mirosuri, ce mirosuri. Am aflat că vișinele erau acre și au umplut o jumătate de blat cu zeama lor. Știu de la colegul grena. Oricum, nu știu de ce se lamentează atât, nici nu se vede că este pătat. Doar are aceeași culoare ca vișinele. Aaaaa, de aceea fierbe atât de mult…am înțeles. A adăugat și trei nectarine mai zdravene ca să-i taie gemului din gustul acela acru. E, parcă atunci, când trăia bunica ei se puneau în gemul de vișine nectarine…da de unde. Știu eu că am văzut totul: punea mai mult zahăr și arunca acolo niște corcodușe coapte de stăteau să pocnească și zemoase….rău. Dar, din păcate, doar la atât am asistat. După aceea, mi s-a făcut baie și am fost trecut în rezervă. Dar, nu mă plâng, am dus-o foarte bine, numai printre prosoape de baie, lavandă și săpunuri ”Cheia”. Am ajuns la ea după ce i-a murit bunica. Nu m-a folosit foarte mult. Sper ca acum să mă aleagă că mă cam plictisesc. Simt toate mirosurile îmbietoare și aud o groază de povești, dar nu particip.


S-a stins focul, o aud cum amestecă vârstos în gem. Se deschide u
șa și sunt ales. Îl așază pe colegul alb la o parte și mă apropie de borcan. Arde tare, dar miroase grozav. Înșurubează capacul la borcan tot cu ajutorul meu…are grijă să nu mă pătez. Degeaba, sunt la al patrulea borcan și am deja două pete mari, lipicioase. Nu știu de ce nu a folosit doar șervețele de hârtie pentru a șterge borcanele la gură. Mă rog, nu mă supăr. Adulmec mirosul de scorțișoară turnată peste minunăția din borcan și mă năpădesc amintirile. Diminețile în bucătăria de vară și bunica ei presărând scorțișoară pe plăcinta cu mere scoasă din cuptor, mirosul proaspăt de cafea…mă rog, nici aici nu mă plâng. Nu există o dimineață fără acest miros. Cred că am îmbătrânit. Sunt obosit, murdar și vreau înapoi în dulap. Mă îndoiesc însă că voi mai ajunge înapoi așa plin de pete lipicioase. Sper să nu am soarta servetelor de hârtie care sunt aruncate claie peste grămadă în coșul de gunoi. Nu, eu sunt un onorabil prosop de bucătărie, producție românească a anilor 80. Sunt bătrân ce-i drept, dar mă țin bine. Nu am scame ieșite sau țesătura rărită. Plus că sunt verde. Parcă ei îi plăcea verdele. Am auzit de la fața de masă galbenă că acum câteva zile și-a cumpărat o rochie verde. Cine știe? Poate voi face baie în seara asta, dacă nu e și ea obosită.I-au ieșit opt borcane. Am văzut cum le aranja în coșul de nuiele și cum punea fețele de masă peste ele. 
Uite că m-a ridicat
și pe mine și pe colegul albastru. Este și el puțin pătat. Nu am habar unde ne duce. El îmi spune să stau liniștit că nu vom mai fi spălați cu mâna, că suntem prea mulți. Adică cum? Dar cu ce? Cu piciorul? Ultima oară și ea m-a spălat tot cu mâna. Acum sunt aruncat într-o cuvă întunecoasă și mă învârt. Simt cum mi se face rău și cum mă inundă apa călduță. Ce ți-e și cu soarta asta? Acum ești scos din dulap și habar n-ai unde vei fi peste cîteva ore.…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *