27 martie 2020. M-am trezit într-un zgomot infernal, o hărmălaie care-mi scurtcircuita tot corpul. Patul trepida, tablourile de pe pereți suspinau. Floarea de nu-mă-uita din mini-calendarul cumpărat de la Pompei și-a schimbat culoarea peste noapte. Cutia în care țin ustensilele de scris s-a răsturnat. Fulger sonor. Nici nu mi-am amintit că vârâsem în ea o radieră roz (de pe vremea când eram școlăriță), un bilețel pe care notasem versuri din poeți anonimi și un stick impersonal.
M-am îndreptat, ca în fiecare dimineață, spre fereastră, am tras jaluzelele, mi-am proptit ochii de marginile peisajului. AU TĂIAT NUCUL. De acolo venea zgomotul. Era deja la pământ, ciopârțit, fragmentat până la măduvă, fără viață. Rădăcinile contorsionate ieșeau din groapa imensă, căscată inestetic, de parcă o bombă ar fi explodat în acel loc, cu puțin timp în urmă. Zece muncitori (i-am numărat de mai multe ori, obsesiv) tăiau în bucăți, cu drujba, trupul nucului. Crengile erau trecute printr-o mașină care le mărunțea, ieșea rumegușul automat, cu zvâcnet, se împrăștia, cerul se apropia tot mai mult de pământ, senzație de sufocare. Deschid, instinctiv, televizorul.
Aud, ca din altă lume, frânturi de frază. Mixaj sonor, într-un tablou suprarealist: în dispozitivul de luptă împotriva acestui virus se aruncă de la distanță una bucată trunchi de nuc am venit din teritoriu a doua bucată trunchi de nuc cărată pe umeri e mult de schimbat a treia bucată trunchi de nuc survolează discursul de la televizor avem două direcții clare a patra bucată trunchi de nuc tratamentul celor care nu au infectare altă bucată trunchi de nuc menționez suplimentar și alta, la fel de groasă, cu cercuri din care se desprinde o inimă, un plămân departamentul de sănătate cu rapiditate sunt mutate bucățile de lemn vom trece peste această perioadă un muncitor urcă și el în camion, se umple de rumeguș, nu-i pasă că ar putea fi aspirat de țeava morții necesarul de aparatură o bucată mare din acel trunchi de nuc un ditamai bușteanul din motive personale nucul de cartier moare și-a dat demisia un trunchi cu poveștile altor nuci, captive în cercurile cu care măsurăm viața atâția morți într-o zi chiar dacă e o viață vegetală, e tot viață atâtea paturi o altă formă de viață secretarii de stat buștenii din pădurile patriei, tăiați, cărați și exportați atâtea ventilatoare mafia din pădurile românești încredere maximă să aibă nucul nu spune doar povești facem o statistică, atâtea paturi, atâtea spitale nucul e asemenea unui om care stă la fereastră și privește cum cresc în jurul lui copiii la personalul medical infectat nu se gândește nimeni.
Ultimul segment din ceea ce odinioară a fost un trunchi de copac este azvârlit neutru în camion. Deasupra, nori de rumeguș. Un muncitor își șterge colțul ochilor cu mâneca. Plânge sau i-au intrat particule de rumeguș pe la pleoape. La movila de pământ, un tată scoate dintr-un rucsac jucării, copilul se uită la muncitori, tatăl se apleacă asupra obiectului muncii, întinde o pătură cu flori de nu-mă-uita, își imaginează că e la mare, pe plajă, cazat la Hotel Miozotis. Copilul cade ca un buștean pe lângă pătură, plânge, își duce mâna la ochi. Vine și mama, într-un suflet. Vine și un muncitor. Vin și alți copii. Aleargă în toate direcțiile, ca gâzele. Parcul s-a mutat aici, la movilă. Totul se derulează în spatele blocului. Au toți declarații scanate în buzunar, ultimul format.
În altă parte, alți muncitori, cei despre care v-am tot povestit, în alte pagini, cei cu rulota și bicicleta, turnau ciment, făceau un fel de trotuar. Două filme diferite. Sincron la fereastră. Pe mine mă interesa doar nucul. Iată că vine și tanti Piroska, cu mâinile în brâu, iese din grădina ei cu ceapă verde, salată și ridichi, e supărată foc, se rățoiește la șeful de șantier, un băiat înalt, cu hanorac extrem de larg și adidași galbeni (mi-a sărit în ochi culoarea, stridentă în acțiunea la care asistam, în plin peisaj suprarealist), s-a apropiat Piroska de băiat, l-a împins cu degetele care păreau atât de lungi și neomenești în bătaia soarelui. Ăsta-i nucu’ nostru, l-o plantat Fănică, soțu’ meu, acu’ patruzeci de ani, pe când n-or băgat nenorociții blocuri comuniste p-aci. El o murit, nucu’ o rămas. Ce-ați făcut, măi, ce-ați făcut? Fănică se-ntoarce-n mormânt. Moare a doua oară… O, Doamne, Fănică, vino să vezi ce-or făcut ăștia cu nucu’ nostru, vino, Fănică, vino! Băiatul nu reacționa, și-a scos telefonul, s-a întors cu spatele la bătrână, a făcut vreo câțiva pași, a tras adânc din pipa ecologică. Piroska avea șlapi mov, din ăia pufoși, cum purtăm prin casă. Când pășea, praful se ridica.
La toate ferestrele, câte-o față de om. Colivii cu fețe intrigate. Zăbrelele fricii. Țin cu toții de zăbrele. Se aude, repetat, un cor de cartier, al vecinilor care acuză: Criminalilor! Criminalilor! Retezați-ne și pe noi! Ce mai așteptați? De la etajul al patrulea, blocul din față, o fetiță a filmat tăierea nucului, scenă cu scenă. Cartierul cu nuci bătrâni va fi, de mâine, cartierul cu parcări tinere, al nimănui. Oamenii își vor duce viețile în monotonia interioarelor din care primăvara va suna pe la urechi, ademenitor, ca o sirenă. Vine, vine primăvara! Nimeni nu va avea curajul să iasă-n balcoane. Ambulanțele vor trece pe bulevard.
Acum e iarăși liniște. S-au retras în rulotă. De ieri, șeful le-a adus un bidon. La finalul zilei, se spală toți în bidon, își zvântă mâinile, nu se șterg cu nimic. Nicu le întinde un spray dezinfectant, sunt foarte concentrați, tac, oftează, se mută de pe-un picior pe altul, își fixează șapca mai bine. Bifat: una bucată nuc.
