Magnolia pe care nu o pot trimite studenților, pe ”classroom”

18 martie 2020. Stau în fața ecranului. Încerc să mă adaptez. Intru pe classroom de la google. Ne-a zis Emina că e ușor. Într-adevăr, e bun tutorialul. Ca la carte. E fain, mă prind. Și total. Și parțial. Dacă-mi place? Nu mi-au plăcut niciodată chestiile inanimate, dar nu mă plâng. Deschid ferestre, le închid. Prea multe ferestre, îmi zic în barbă. Chestionare pentru studenți? Ce chestionar aș putea inventa pentru faza cu interpretarea din perspectivă stilistică a unui text literar? Stilistica altfel (pasul 1). Studenții sunt pe fază. I-am chemat la apel. E ca la armată. Ne înregimentăm. Cursul are un cod. Sau profesorul? În fine, ideea e că avem un cod. Nu ne rătăcim. Nu dezertăm. Păstrăm direcția. Nu, azi nu avem curs. Ne pregătim pentru săptămâna viitoare. Antrenament de voie. Și de nevoie. Ne facem temele, că e și o rubrică cu teme de bifat.

Ce să mai spun? Afară e cald. A înflorit magnolia. Blocul vecin e fericit. Florile par mai mari ca de obicei. Ele nu se vor contamina. Florile nu se contaminează niciodată. Florile au scut de apărare. Clorofila lor e vie. (N-am găsit altă alăturare, deși e cam redundant, recunosc.) Între două întorsături de buldozer, a irupt magnolia. S-a revărsat pe fațadă, ca o rochie de mireasă. Muncitorii din spatele blocului au revenit. Se tot chinuiesc de vreo două luni să termine parcarea dintre blocuri, după ce au dărâmat garajele cu mare pompă, spre disperarea vecinilor, de parc-ar fi pus pe tron un rege. Noi n-am avut garaj, de când ne-am mutat în cartier. Azi au venit cu mic, cu mare, zici că renaște industria construcțiilor în România. Lucrează avântat, ca pentru o cauză mai bună. Îmi imaginez că, în spatele blocului nostru, se construiește un spital, ca la chinezi, cu toate dotările, că vor fi tratați chiar aici, la noi în curte, cum ar veni, mulți bolnavi de COVID-19.

Au amplasat drept în fața balconului o caravană, semn că vor veni și mâine. De caravană au sprijinit o bicicletă. De bicicletă, o plasă și-o vestă galbenă, din aia fosforescentă. Muncitorul care a venit cu bicicleta bea apă. Ține mâna stângă-n șold. Nu se mai oprește. Îi e sete. Întinde sticla colegului, cel cu burtă, care râde de se-aude până-n piața din centrul orașului, acolo unde ciorile așteaptă să fie alungate. Colegul cu burtă și șapcă roșie (pe care nu văd ce scrie) aruncă pe jos un strop, așa, ca de-o înghițitură. Termină, apoi, sticla. Râde fără oprire. Îmi vine și mie să râd. Pe la balcoane, femeile întind rufe. Magnolia își împletește lent și complice mirosul suav cu izul de balsam bine drămuit, cumpărat, pe ultima sută de metri, de la supermarket.

Parcarea din spatele blocului e ca un teren de fotbal. Un pătrat delimitat de borduri. În fiecare colț, câte doi, trei muncitori. Par pregătiți să întindă la milimetru cearșaful de pământ și nisip. Ar bate o minge, dar șeful e tot lângă ei, ca o muscă sâcâitoare, prinsă de felinar, noaptea. Șeful fumează calm. Îl apostrofează, la răstimpuri, pe Nicu. Dar cine-i Nicu? Când strigă ca un apucat Niculeee! își răsucesc toți, ca la comandă, corpul în direcția șefului. Mai apare și câte-o tanti curioasă pe la geamul de la bucătărie. Cu prosopul umed pe umăr și cu farfuria din arcopal, ca un trofeu, ținută strâns în mâini. Nimeni nu poartă mască.

Toți vorbesc la telefon. Șoferul de pe basculantă țipă la ei, cred că-i cheamă la muncă. Nicule, dă-i furtunul, măi, bobocule, că ne sigilează și pe noi șefu’! Trag vreo cinci de-un furtun. E greu, îl cară-n diagonală, săltat. Pe unul, mai pirpiriu, îl văd că-și târăște un picior. Unul se oprește din vorbit la telefon și înjură. Se aude cu ecou. (N-are rost să reproduc, trebuie să mă credeți pe cuvânt.) Nu e beat. Și chiar dac-ar fi, ce mai contează? Unii plimbă o roabă și fluieră. Au plămâni sănătoși. Răstoarnă bitumul sau ce-o fi cu încetinitorul. Bitum cu pietriș. Alaltăieri, când se însera, un nene de vreo șaizeci de ani a venit cu mașina, a deschis cu precauție portbagajul, a scos o sacoșă de Lidl și, cu o lopățică (o fi luat-o de la nepoțel?) colorată, a tot luat și pus, se apleca, se-ndrepta, până s-a umplut ”desaga” ochi și movila neagră a început să se remodeleze. M-am întrebat la ce i-o fi trebuit omului, în vreme de restriște, bitum? Am rămas fără răspuns. Corul de fluierături mă înveselește. Și muzica uneltelor care se ciocnesc, motoarele turate, hărmălaia, vocile suprapuse ale muncitorilor, toate îmi fac bine. Balsam pe starea de angoasă.

Mă întorc la classroom. Ecranul e mai frumos ca niciodată. Poți face atâtea lucruri utile. Conștiința îți dictează. E un text repetat, ca-ntr-un megafon. Nu te mai uita la televizor. Nu mai citi știri. Lasă ziarele, ai atâta de scris, de citit. Azi-dimineață, o asistentă medicală, o româncă stabilită în regiunea Lombardia, în epicentrul epidemiei, spunea că nu e o știre falsă cea prin care se anunță că, din cauza numărului insuficient de aparate de ventilație, oamenii sunt triați în spitalele italienești. Medicul e obligat să decidă pe cine conectează la aparatul de resuscitare și pe cine, cu inima sfârtecată, abandonează. Nu-i poate trata pe toți. Pentru unii, salvator. Pentru ceilalți, călău. Avea ochii împăienjeniți românca noastră, iar masca săpase adânc, iremediabil, pe fața ei tânără. Rană deschisă.

Pe fundal, o altă scenă suprarealistă se derulează: angajați de la firmele de pompe funebre stau în fața spitalelor din Italia. E cea mai căutată meserie la ora actuală. Se preiau morții, se pun în doi saci etanșeizați, nu se mai fac slujbe, aparținătorii poartă, la morgă, costume de protecție. Ca accesorii, se distribuie mănuși cu strat dublu și măști performante, nr. 5. S-a constatat că lacrimile nu erodează materialul de unică folosință.

Ar trebui să le trimit și alte materiale. Pe classroom, de bună seamă. Muncitorii se retrag. Eu închid, în rafală, toate fișierele. Ferestre cuplate la alte ferestre. Totul dispare sec,  printr-un simplu click. Zgomotele încetează afară. Se lasă încet seara peste oraș. O cioară croncăne în teiul din fața dormitorului. E singură cuc, ca un semn de întrebare. Agățată de-o creangă, a pagubă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *