Pia Alimãnişteanu, mezina familiei lui I.C. Brãtianu (III)

În copilãrie, mergeam adesea împreună cu părinţii la stră-mătuşa mea, Leliţa. Străbăteam coridorul întunecos al demisolului casei de pe str. Olga Bancic nr. 9 din Bucureşti. Mirosul jilav de vechi şi de stătut al zidurilor mă umplea de o disperarare fără margini, iar odaia albicioasă, unde ne primea bătrânica slabă, cu obrazul palid ca pergamentul, avea ceva sepulcral, care mă amuţea din prima clipă. Auzeam fără să ascult glasurile care se împleteau în aer, deasupra mea, aşteptând cu răbdare momentul când Leliţa deschidea uşa dulapului cenuşiu, ca să ia de pe raftul de sus o pungă brodată. Din ea avea să-mi dea o bomboană mov sau bleu, cu iz de flori presate. Plecam de acolo, împovărată de tristeţea pereţilor care, după ce mă conţinuseră pentru un ceas, continuau fantasmatic să mă ţină captivă şi afară, în curte.
Câteva scrisori pãstrate în arhiva familiei Pillat, evocã ultimii ani de viaţã ai Piei Alimãnişteanu. Iatã, de pildã, o mãrturie a lui Dinu Pillat din 1957:
„Cât despre Leliţa, care a depăşit 80 de ani, pot să-ţi spun că există, fără vârstă, ca o călugăriţă. Se amuză să traducă mici lucruri din Alphonse Daudet, ca să-şi mai umple singurătatea cu ceva; mai primeşte din când în când vizita unor domni bătrâni din generaţia ei, fantome în haine negre demodate, mănâncă tot numai orez şi cartofi fierţi şi aşteaptă să te vadă înainte de a muri.”
Dupã arestarea strãnepotului ei, în 1959, Pia nu a mai vrut sã mãnânce nimic şi nici sã bea apã, dorind sã-şi grãbeascã plecarea din aceastã lume. A murit îla 12 octombrie 1962. Într-o scrisoare adresatã fiicei sale, Maria Pillat îi spunea:
„Dorinţa [Leliţei], scrisă demult şi pe care mi-o dăduse, era să fie înmormântată în costum românesc, cu maramă pe cap, costum pe care şi-l pusese bine şi specificase că era costumul pe care îl purtase la nunta ei. Avea ceva hieratic şi nespus de frumos în straiele acelea emoţionant de armonioase. La înmormântarea ei, care a avut loc la cimitirul Bellu, în cavoul nostru, unde e şi tata, pe care îl iubea aşa mult, [unde sunt] şi Maica şi Grandpapa , au fost mulţi prieteni care ţineau la ea şi îi arătaseră multă afecţiune şi grijă, în timpul vieţii. Nu fii prea tristă, fetiţo dragă, căci Leliţa de mult era sătulă de viaţă şi-şi dorea sfârşitul.”
***
Pe Leliţa aveam s-o reîntâlnesc în chip neaşteptat cãtre asfinţitul vieţii mele, atunci când copilul care o vizitase demult se apropia de vârsta ei de altãdatã. Într-o searã, cu vreo şapte-opt ani în urmã, cãutând prin biblioteca tatãlui meu o carte, am dat peste douã volume ale ei, Dobrogea şi Plaiuri olteneşti. M-am aşezat în fotoliu, curioasã, cu gândul sã le frunzãresc, şi nu am mai putut sã le las din mânã, pânã nu le-am terminat.
Nostalgia unei Românii de odinioarã, pitorescul portretelor, evocãrile şi întâmplãrile desprinse dintr-o lume uitatã m-au învãluit în farmecul lor de nedescris. Am aflat în filele îngãlbenite de vreme parfumul unui stil, bogãţia unei limbi, vioiciunea şi sensibilitatea unei minţi încântãtoare. Cu sufletul la gurã, am cãutat la Biblioteca Academiei şi alte cãrţi ale ei şi aşa am ajuns la Trecutul viu, la Însemnãri din timpul ocupaţiei germane şi la peregrinãrile Leliţei Prin Cetatea lui Bucur.
Ceea ce m-a cucerit la lecturã au fost registrul afectiv al autoarei, ascuţitul simţ al observaţiei, discreţia, compasiunea, spiritul ludic, echilibrul subtil dintre naturã şi culturã, comentariul rafinat şi spontan totodatã. Mi-am dorit atunci sã pot împãrtãşi bucuria descoperirilor mele şi altor cititori, aducându-i la luminã Piei Alimãnişteanu scrierile acoperite de uitare. Dar absorbitã de proiecte editoriale mai urgente, legate de operele familiei Pillat, am amânat sã îmi duc visul la îndeplinire.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *