O invitație atipică

 

                                                               „Cui nu bântuie nopțile remușcarea lui Țandără dar
                                                                 și lipsa de remușcare a altora ?”

Încep cu o confesiune: în momentul în care mi-am dat seama că  mai mult decât orice altă meserie din care mi-aș putea câștiga pâinea pe lumea asta, cel mai mult îmi doresc să fac ziaristica, sau aproape imediat după aceea, am înțeles și că nu am cum s-o fac în România în care mă născusem și în care trăiam. Fiindcă, în mintea mea, însușirea cea mai  importantă pe care ți-o cere ea, era pasiunea pentru adevăr. Pentru  vechii greci adevărat  însemna ceea ce corespunde realității și nu amăgește. Asta a făcut că de la 18 ani, când am avut revelația că asta-mi doresc, a trebuit să-mi amân împlinirea visului până la 38. Doar atunci am căpătat dreptul de a nu minți, ca să parafrazez definiția dată de  Camus libertății.

Nu-i vorbă însă că pasionații de adevăr, ca mine, au fost atunci serviți cu generozitate: tot mormanul uriaș de minciună văzută, trăită și respirată atâta amar de ani stătea în fața noastră, invitându-ne s-o demontăm, s-o dăm la o parte și să scoatem de sub ea adevărul. Numai că abia aici a apărut o mare problemă. Nu de talent, cum s-ar putea crede: de asta ai nevoie ca scriitor. Nici de iuțeală de mână și nebăgare de seamă. Asta-ți trebuie ca hoț. Ci iertați-mi cuvântul cam pisălog și antipatic, de scrupul moral. De grija de a spune adevărul fără a  face prea mult rău. Cu o formulă consacrată, fără pagube colaterale evitabile. M-a urmărit în acest sens ani și ani o poveste: Onoarea pierdută a Katarinei Bloom, a lui  Heinrich Bōll. Aici o femeie se sinucide ca urmare a zelului de a-i face dreptate al unor ziariști și un fel de teamă/vinovăție difuză că tulbur, deranjez, răscolesc prin cărțile pe care le scriu, sufletele și viețile unor oameni dornici să trăiască, să meargă înainte, să uite.

Și am scris, cu teama/vinovăția asta o mulțime de cărți, articole, interviuri, am întreprins investigații. Am luat cu mâinile goale destule blide fierbinți, dacă nu exclusiv astfel de blide. Probabil însă că subiectul cel mai  greu de tratat a fost povestea acestui „torționar torturat”, cum l-a numit Virgil Ierunca, după apariția primei ediții a cărții mele despre el intitulată Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar.

Am scris cartea cu angoasa chinuitoare de a nu jigni memoria celor torturați și uciși de el în urmă cu patruzeci de ani, crime de care el se căia acum amarnic. Dar și cu grija de a nu-i denatura nici lui dorința sinceră de a mărturisi, de a fi judecat și condamnat, livrându-l, prin exces, unui linșaj public din partea foștilor stăpâni și/sau complici, scandalizați de „nebunia” lui. Și sigur, de a nu provoca suferințe familiei, descendenților, care nu aveau nicio vină pentru faptele lui petrecute cu zeci de ani în urmă. Cu cartea aceasta, ajunsă din 1999 și până azi, la a treia ediție, am atins, în ciuda îndoielilor și dificultăților, și performanța  maximă, în a-mi respecta exigențele față de meseria de ziarist: să spui adevărul, fără să distrugi vieți.

Am reușit, adică, să scriu 300 de pagini, să răspândesc printre cititori 4-5 mii de exemplare din ea, să-mi dau acordul și să obțin și acordul lui și al familiei, pentru un scenariu de film, fără  a-i determina familia să-l ostracizeze, oripilată, îngrozită, de dezvăluirile lui. Nu am posibilitatea să aflu dacă în mai 2004, când nu eram în țară, a murit într-adevăr în adăpostul din pădure al unuia dintre concetățenii lui giurgiuveni. Dacă fusese într-adevăr alungat din casă de ai lui, și din pădurea unde-și ținea stupii, de autorități, nu pentru crimele comise , ci pentru dezvăluirea lor. Dar dacă lucrurile așa s-au petrecut, „performanța” aceasta au reușit-o  după mine niște ziariști care nu-mi merită numele, oameni de reputație sulfuroasă de altfel, care s-au repezit ca ulii, hărțuindu-l și făcând din dorința lui nestăvilită de a mărturisi, un mod de a-și încropi un început de carieră. Răstălmăcirea a desăvârșit apoi ce n-a reușit nepriceperea și lipsa de scrupule. În așa fel încât virală, și decupată în bucăți mici, repede digerabile, mărturisirea lui Franț  Țandără a ajuns un mod  de a se lăuda sfidător cu propriile crime sau chiar, pentru un comentator recent și firesc sufocat de indignare, un mod de a-și exprima frustrarea că spre deosebire de alți criminali, ajunși în fruntea statului și rămași acolo decenii întregi, el a trebuit să-și sfârșească zilele în sărăcie.

Niciuna dintre aceste postări virale, apoi publicate sub formă de interviu, „ziaristul” cu pricina nu pomenește nici titlul cărții, nici autorul ei, altfel cum ar apărea el ca  descoperitorul cazului? Desigur, nici nu face vreo aluzie la filmul lui Lucian Pintilie, disponibil și el pe rețele sociale, din aceeași perioadă. (Asta este o deprindere aproape generală, ce-i drept, chiar și în cercetarea academică, la noi: rareori, practic aproape nimeni nu citează pe nimeni într-o lucrare și asta nu de ieri de azi. Recent s-a reînprospătat discuția despre prioritatea savantului român în Nicolae Paulescu în etapele descoperirii insulinei. Există documente care atestă că în comunicările lor în reviste internaționale, toți confrații de după el îl citează. Românul nostru nu citează pe mai nimeni dinaintea lui…)

Curând,  cartea mea despre Franț Țandără,  nefericitul paricid care unic în lume, din câte știu, a  înțeles iadul în care coborâse și a avut puterea să se ridice din el prin mărturisire, va  sta la baza unei noi prelucrări  artistice: un scenariu dramatic după care reputatul regizor Mihai Maiunțiu va pune în scenă un spectacol la Teatrul Dramaturgilor Români, în această primăvară.  O piesă de teatru a marelui regizor va fi, sper, văzută de mai mult de patru, sau cinci sau șase mii de cititori câți a avut cartea mea. Totuși, sunt sigură că ei nu-i vor copleși numeric pe cei 250 de mii de  oameni care  s-au îngrozit și indignat vizionând, rupte în secvențe de 10-15 minute,  filmul răspândit pe internet, fără grija și scrupulul care mi se par mie vital, de a nu le denatura, până la sluțire, adevărul.

Este motivul pentru care îi invit mai ales pe aceștia, la lansarea celei de-a treia ediții a cărții, în 6 februarie, la ora 18, 30, la  la Librăria Cărturești carusel din București.

Joi, 6 februarie, ora 18.30, laCărturești Carusel va avea loc lansarea volumului „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar” de Doina Jela

Vor lua cuvântul:
*Doina Jela
*Nicoleta Savin
*Alin Mureșan
Evenimentul se va încheia cu o sesiune de autografe.
Volumul a stat la baza filmului „După-amiaza unui torționar”, regizat de Lucian Pintilie în 2001 și nominalizat la premiul „Leul de Aur”.

„Un unicat în memoria postcomunistă. Rareori o astfel de indicație – de gen mai curând publicitar – a sunat mai just. […] Cu acest Drum al Damascului Doina Jela ne oferă o triplă surpriză: torționarul Securității, Franț Țandără, descrie torturile în care se specializase, ia asupră-și partea lui de vină, implică sistemul comunist comanditar al ororii și mai ales (aici unicatul este incontestabil) cere să fie judecat într-o țară care, de-a lungul a zece ani de tranziție, nu și-a găsit înca judecători și tribunal.”

-Virgil Ierunca, România literară, nr. 7, 1999

„Drumul Damascului e o carte importantă nu doar prin extraordinara impresie pe care ți-o lasă documentul, ci și prin revelarea cu probe indubitabile a modului de funcționare a sistemului represiv comunist. În perversiunea lor infinită, securiștii știau să-și găsească aliați dintre cele mai nefericite și decăzute elemente ale societății. Spre a-și păstra mâinile curate, ei făceau apel la indivizi pe care tot ei îi aduseseră în starea de subanimalitate, creându-le reflexul conditionat al urii și violenței. Astfel de indivizi există și astăzi, ei trăiesc printre noi și, cum spune Frant Țandără, vor muri cu capul pe propria pernă.”

-Mircea Mihăieș

Și o să închei tot cu o confesiune: dintotdeauna am simțit, cum spuneam, îndoieli mari dacă și cât am dreptul, cu urâtele cărți despre urâtul nostru trecut pe care le scriu, să tulbur nevoia de uitare, de confort și, pentru a fi directă, indiferența românilor la tragediile noastre. Comparativ cu Fortul 13 Jilava, unde, înconjurați de tot mai puținii supraviețuitori ai acelui trecut, și de tineri, care-i sorbeau cuvintele, istoricul Dragos Ursu a spus că Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar ar trebui reeditată din zece în zece ani până ce exorcizăm toată urâțenia aceasta, simt discuția despre Spovedania fostului  torționar în paradisiacul  local al Librăriei Cărturești Carusel, de  o acută inadecvare.

Și totuși, nu foștilor deținuți politici și urmașilor lor, care-l cunosc, le adresez invitația la acest eveniment,  ci tinerilor care l-au văzut pe internet pe Franț  Țandără, „lăudându-se” cu crimele sale. De altfel, pe ei mai ales îi  privește de acum înainte de ce este România „altfel”, adică așa cum este și deci adevărul despre trecutul nostru din bolgiile căruia acest personaj face parte și iese deasupra depunând mărturie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *