Pater

Despre stâlcirile uneori anihilatoare, ca să nu scriu ordinare, aplicate fundamentelor dreptului roman începând din Europa medievală și continuând frenetic în contemporaneitatea noastră, deci și în Patrie, am scris frecvent, desigur din retro –  și perspectiva  latinistului, nefiind jurist; dar tocmai modul în care sunt răstălmăciți termenii juridici, conceptele juridice latine trebuie să dea de gândit. Spre pildă, recent în plin circ mediatic, un individ civil (desigur nu jurist) dădea din gură și cu părerea cum că  pedeapsa capitală nu ar fi o soluție indiferent de crime și criminali deoarece, iată, în State multe… state aplică pedeapsa cu moartea și totuși există criminali. O interpretare care nu are nimic cu  dreptul roman în justă interpretare transoceanică a principiului crimina extinguntur morte amintit și cu altă ocazie; ceea ce vrea să însemne că ucigașul cu premeditare, probat, e executat pentru fapta sa și nu pentru urmașii urmașilor noștri care, desigur, își vor executa criminalii lor. O viață nu poate fi echivalată decât tot cu o viață.

În contextul arătat, un fenomen cel puțin bizar și îngrijorător până la revoltător,  tinde să ia amploare în societatea noastră; mă refer la criminalii „apreciați” prin linia paternă. Dacă dreptul roman stabilea foarte clar  (și pe bună sau rea dreptate ) că Pater semper incertus, Tatăl este întotdeauna incert, iar mama este cea definitorie, certă Mater semper certa est, căci Mater est quam gestatio demonstrat, Mama este cea vădită de sarcină, (mama Grachilor este doar un exemplu dintre multele notorii), iată că asistăm neputincioși la o schimbare revoltătoare: acum câțiva ani o beizadea dâmbovițeană a fost prinsă cu consum și comerț de „substanțe interzise”, adică droguri; interesant până la intrigant e că derbedeul făcea parte dintr-o grupare de vreo zece membri, dar singurul scăpat de condamnare a fost el pentru că,  s-a specificat până la epuizare,  „este fiul lui…”, tăticul fiind bancher; nu se știe cine era mama și nici nu are relevanță, încât te întrebi la asemenea exemplare dacă nu cumva sunt născuți prin virogeneză, adică din bărbați, precum în nostimul film Gravidul.

De curând un alt derbedeu drogat și alcoolizat, că nu merge una fără cealaltă, a ucis cu admirabilul  său bolid de sute de CP, un tânăr nevinovat, părinte a doi copii; dovedind o atitudine ordinară, media vizuală ne-a repetat cu obstinație că criminalul, numit cu condescendență, „cel care a provocat un accident mortal este fiul lui…”, adică al tatălui având o funcție dubioasă oricum în lumea sportului dar foarte bănoasă, greu de controlat; nici un cuvânt în primele zile despre cel ucis, anonim, deci fără să știm al cui fiu a fost; mai aflăm – culmea tupeului parental – că „fiul lui…” mai avusese probleme cu cele interzise, dar primise cadou de la tăticu bolidul ca să se cumințească. Două interogații apar: ce caută un asemenea deșeu uman și social în libertate (dar nu e singurul!!!) și, în egală măsură, ce fel de om e mereu nominalizatul  tată??? E  evident în acest caz (și în altele similare) că preceptele dreptului roman sunt depășite: comportamental cel puțin, tatăl este foarte cert sau Pater certissimus est. Nici un cuvânt despre mamă, așa că putem suspecta  din nou o sarcină virală, dar nu de la virus, ci de la vir, bărbat, dar și virusată prin efect.

Prin urmare, ca să nu lungim inutil comentariul, trebuie subliniat că în momentul în care un criminal este definit pe linie paternă protectoare cu orice preț, fără mamă, fără Dumnezeu, stârnind aproape admirația mediei de canal dejector, înseamnă că are totuși o ereditate certă, cumva asemănător admirabilei aserțiuni (oricât nu le place unora) a  lui Jean Marie Le Pen „un câine cu comportament inferior e oglinda unui stăpân asemenea”; deci să nu-i spunem pedeapsă capitală, ci mai canin, veterinar, eutanasiere.

           

           

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *