(din nou) Limitanei ai Europei

Din câte ne spune trecutul nu foarte îndepărtat, la un moment dat ar fi avut loc o dispută, civilizată desigur, între Alexandru Xenopol și Titu Maiorescu; probabil și ca politician, simțind realitățile timpului și ale timpurilor, conducătorul de la Junimea afirma că studiul istoriei nu poate fi o știință, în timp ce distinsul istoric argumenta contrarul. Erau prea mari amândoi pentru a-i contrazice chiar și azi dar, nu putem să nu observăm că, din păcate, anume evenimente ale trecutului sunt mai adesea „analizate” cu aplomb, încăpățânare politică și dorință de afirmare personală și mai puțin cu spirit selectiv generalizator. Anumite precedente există, chiar dure: în secolul XVII, germanul Balthasar Conrad Zahn („dinte”, parcă predestinat…), în Tratatul despre minciuni afirmă fără dubii că „toți istoricii mint” (pe larg în viitorul volum colaboraționist, adică în colaborare cu Dana Percec,  Quintă medievală); nu ar trebui să trezească nici o supărare căci concluzia finală este că toți mint, inclusiv nou-născuții, în felul lor.

Am subliniat cele precedente, cugetând la variile modalități în care este prezentată cucerirea Daciei de către romani și rolul Daciei Felix în context imperial roman. Cu blândețe cercetând, constatăm că nu atât minciuni ni se prezintă cât mai ales aberații specifice acelora care, într-un fel sau altul, vor să fie mai mari decât se presupun a fi; spre pildă ideea după care cucerirea Daciei a salvat Roma de la falimentul financiar e o stupizenie (o prostie, dacă preferați termenul slav) care se înscrie în neaoșul folclorizat demult „Maică  mulți te-au dușmănit/ Că ești neam blagoslovit” (nu se precizează niciodată de cine?).  Desigur că bogățiile Daciei au umplut vistieria hulpavei Rome. Să fim normali! De vreme ce de la reforma lui Marius încoace armata romană era una profesionistă, plătită fără deraieri din aerarium Saturni, adică trezoreria   lui Saturnus, e cam greu de imaginat pentru cineva întreg la minte, că zeci de mii de legionari au trecut Dunărea ca să lupte pro bono,  că doară nu erau avocați stagiari.

Deci: Dacia a fost cucerită din rațiuni pur militare și deloc întâmplător transformată imediat în provincie imperială. Provinciile romane erau de două feluri: senatoriale, adică din interiorul Imperiului și aflate nu o dată la cheremul Senatului, ca să nu zicem a clicii senatoriale, de unde și puzderia de procese  intentate de cetățeni reclamând modul în care erau jefuiți (vezi procesele împotriva lui Verres câștigate de Cicero în plină afirmare avocațială); apoi, provinciile imperiale aflate direct sub supravegherea împăratului, de la Octavianus  Augustus încoace:  deoarece împăratul era preocupat înainte de toate de apărarea Imperiului; erau cele limitrofe. Adică exact cum era Dacia Felix. În asta consta rolul ei; esențial din punct de vedere strategic și nu pentru obsedanta jumuleală. Cei însărcinați cu apărarea unei asemenea provincii și implicit a hotarelor Imperiului, se numeau limitanei; și iată de ce: substantivul limitaneus  trimite la limes, -itis, (drum de-a lungul unui domeniu, granița domeniului, graniță, frontieră a statului); derivați și compuși: limitare, delimitare, limitatio, illimitatus (3); probabil rădăcina e aceeași cu limen, -inis, (prag, hotar) de unde și anumite confuzii explicabile; în sens militar-administrativ e vorba de un sistem fortificat din anumite zone periferice ale Imperiului; acest limes era în fapt o fâșie de trei-patru sute de mile romane, adică atât cât era provincia și nu o simplă linie de demarcație; tocmai de aceea a trebuit cucerită (și) Dacia, adăugându-se altor limes-uri precum cel al Rinului, al Eufratului, sau cel britanic.

Pentru cei obsedați de continuitatea noastră pe aceste meleaguri de pe care nu ne-a alungat nimeni, cred că e clară situația actuală militară: suntem din nou sau aceiași limitanei ai Imperiului de ieri, ai Europei de azi; o continuitate incontestabilă. Nici atunci nu apăram cu tehnica autohtonă, după cum nici azi și  poate că e mai bine. Totuși garanțiile tehnice par mai serioase, probând încă o dată că Roma rediviva nu vine de peste Dunăre ci de peste Oceanul cel mare. Dacă ne mândrim istoric cu vizitele unor împărați romani în Dacia Felix, firești pentru că își făceau datoria, să nu neglijăm cea mai nouă funcție politico-militară cu care am fost răsplătiți fie și pentru că, până la armata Europei pe care probabil tot transatlanticii o vor salva de la pieire ca în alte dăți, am știut să vedem cine conduce în fapt alianța. Se pare că, deși limitanei, sau poate tocmai de aceea am văzut limpede… limitele. Cât am decis noi și cât nu, asta o știu Traianus și Decebalus și o vor ști „urmașii urmașilor noștri” ca să-l cităm pe deja ușor senilul Ștefan cel Mare aflat la apus (temporal desigur, nu geografic). Latina se joacă din nou cu… noi, dacă avem în vedere că pronatus înseamnă aplecat în față, probabil prima fază către pro-NATO. Important e, cum explică Tacitus dar și alți istorici imperiali, să înțelegi cine e cel puternic dar să nu îngenunchezi. În rest, parafrazându-l pe Poet „Din limes, Doamne, m-am născut/ Și-aș tot rămâne-n limes”.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *