Proză scurtă – Ioana Scoruș, Roxana Dumitrache. RELAȚIE și INDIVIDUAȚIE

Se scrie sau în orice caz se publică multă proză scurtă în ultimii ani. Două dintre titlurile care mi-au atras atenția în ultimele luni și despre care cred că au toate datele să atragă atenția în sens general ( și în sens bun) le datorăm doamnelor Ioana Scoruș și Roxana Dumitrache.

Ambele cărți – ”Freud Museum” (I.S.) și ”Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte” (R.D.) – sunt publicate sub girul editurii Polirom (una dintre cele două mari case editoriale de la noi care au făcut imens pentru proza contemporană românescă în ultimele două-trei decenii).

Între virtuțile pe care le etalează proza (scurtă sau, ca să preiau formula dnei Dumitrache, foarte, foarte scurtă) celor două doamne, găsesc că o anume analitică a femininului (și a feminității, ca derivată inevitabilă) le este comună. Nu și modalitatea în care această analitică este realizată – dar mă grabesc să adaug că acest detaliu este spre binele (sensul fiind de: îmbogățire a) prozei cu care avem de-a face în cele două cărți.

Foarte  pe scurt – sau, cum ar putea spune/scrie una dintre cele două autoare, foarte, foarte pe scurt –, aș puncta câteva idei în direcția acestei observații (despre care e de spus neapărat că este numai una dintre multe posibile care se pot face în raport cu literatura, bogată, plină de promisiuni mari, pe care ne-o propun Ioana Scoruș și Roxana Dumitrache).

(IOANA SCORUȘ)

La Ioana Scoruș, fascinanta imagine (caleidoscopică – dar acesta este deja un truism…) a ideii feminine este realizată, preponderent, prin relaționare. A prinde – sau a surprinde – această temă, articulațiile și declinările ei, în proza dnei Scoruș e totuna cu a face o hermeneutică a relației.  Scriitoarea este, dincolo de literatură, psihoterapeut – între altele, face psihoterapie de cuplu. Ei bine, poate că acest detaliu profesional este marginal în raport cu proza pe care dna Scoruș o scrie. Dar e un fapt că personajele sale – accentuez asupra celor feminine, pentru că acesta este decupajul de comentariu pe care l-am asumat – sunt definite/construite/potențate ”în relație”. Pentru a pune ”carne” pe relațiile masculin-feminin din care – psihanalitic în mod cert, eseistic, stilistic, rafinat literar în fond – Ioan Scoruș storace vinul sensului acestora este folosit un arsenal de tehnici redutabile. Aparent marginale în această economie – dar, cred, foarte importante în fond – sunt (și din perspectiva autoarei – căci o ajută să regleze lentila cu care își privește personajele, adesea atât de discretă încât, deși e acolo, pare că nici nu ar fi; și din perspectiva cititorului – căci el însuși are timp să respire și mai ales să își controleze și să își concentreze atenția) tehnicile de încetinire. Mai precis și direct: se mănâncă, se bea și mai ales se bea cafea  – încet, încet, încet, foarte încet – în prozele acestea într-un stil oriental, implicit erotic uneori; dar, de fapt, se ”cumpără” confort, se cumpără un anume timp al lentorii, precum și atenție pentru a intra, pentru a fora în nevăzutul relațiilor.

(ROXANA DUMITRACHE)

Roxana Dumitrache face, am impresia (puternică!), altfel. Relația (bărbat-femeie, bunăoară, ca regulă – din care Ioana Scoruș scoate atât de mult) nu e absentă, dar e marginală, secundară; să spun că ”i se pune un bemol”?  Femininul, feminitatea, femeia – toate acestea trei țin aici, cred, mai degrabă de un registru al individuației. Zoom-ul prozelor este, în mare majoritate, pe o femeie sau pe alta; ceea ce este în jur se vede, dar nu așa de clar. Și ritmul frazei, de altfel, e aici, în ”Papa Nicolau și alte povestiri foarte foarte scurte”, mai rapid. Îmi vine să spun că dna Dumitrache face, nu rareori, o proză ”de rever”, ”din încheietură”. ” Această carte nu e despre cancer, deşi s-ar putea crede că am dezvoltat o monomanie literară legată de el. Nu cred că e ceva glorios în a literaturiza boala, mai ales cînd te afli în poziţia confortabilă de a scrie despre ea şi atît. Povestirile sunt despre fragilitate în toate formele ei, despre nesiguranţele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care îşi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezrădăcinaţilor, despre micile sau marile suferinţe care populează birourile sticloase ale corporaţiilor”, spune, într-un (fel de) statement despre cartea sa ( a propos, e cartea de debut – Premiul Concursului de debut al editurii Polirom pe 2019). Roxana Dumitrache.

Într-o singură frază spusă ideea majoră care subîntinde acest text: la Roxana Dumitrache avem, adesea (nu exclusiv), un focus; la Ioana Scoruș avem, adesea (nu exclusiv) un flux.

La ambele autoare sunt vizibile teme precum: criza, baletul îndepărtării, întâlnirea, spirala unei relații, despărțirea, confruntarea cu moartea. Ambele știu – cu tehnici diferite – să desfacă ”mintea” personajelor cu care lucrează și să fie foarte convingătoare – din nou, cu tehnici diferite – în ceea ce ne arată din ”mintea” acestora. Ambele știu să construiască finaluri ale bucăților de proză care urcă (sau coboară – în sensul profunzimii -, cum preferați) cu cel puțin un nivel cadența textului, așa încât acest final să fie cârligul cel mai ascuțit care se înfige în mintea cititorului (prietenii care scriu proză scurtă știu de ce!).

În fine, ambele autoare și mai ales fiecare în parte, după părerea mea umilă, merită urmărite, în literatură, cu mare atenție. Sau, parafrazând: cu mare, mare atenție  🙂

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *