Toma

Atât de-aproape-mi eşti
Cã nu Te vãd
Şi nu Te mai aud
Decât în gând,
Pe unde umblu, dau
De pasul Tãu.
Atunci de ce mã tem
Cã Te-am pierdut?

Mi-Te-nfãşori pe suflet
Când mi-e frig
Şi cum mã rãtãcesc
Îmi laşi un semn
În firele de iarbã
Din pavaj,
În licãriri de chipuri
Şi în nori,
În cãrţile pe care
Le deschid.

Îţi cer încã dovezi
Dar ce ciudat,
Cu cât adun mai multe
Mãrturii,
Cu-atât sunt mai nesigur
Cã exişti,
Şi totuşi Tu mã ţii,
Parcã în mâini,
Ca pe o lumânare
Sã m-aprind.

Un comentariu

  1. Maria Cecilia Nicu Maria Cecilia Nicu says:

    Superba poezie, stimata doamna !
    Like father like…daughter!

    Respecte

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *