Poemul săptămânii : Victor Felea

Victor Felea s-a născut în 1923 la Muntele Băișorii, tatăl său fiind preotul greco-catolic Toader Felea, și a absolvit în 1948 Facultatea de Litere și Filosofie la Cluj. În 1949, când se înființează „Almanahul literar” (devenit în 1954 „Steaua”), Felea este unul dintre redactorii noii publicații, făcând parte din cunoscuta grupare condusă de A.E. Baconsky (din care mai făceau parte poeții Aurel Gurghianu și Aurel Rău) care a încercat să învioreze în a doua parte a „obsedantului deceniu” lirica românească, închisă în strictele comandamente ale proletcultismului.

Debutul lui Felea cu volumul Murmurul străzii (1955) nu depășește nivelul producției tipice unei perioade caracterizate prin lirică angajată – cel mai adesea, se știe, versificație pedestră în spiritul realismului socialist – și partizanat socialist; sunt anii în care poeți afirmați înainte de 1950 se conformează (de la Maria Banuș la Nina Cassian și de la Mihai Beniuc la Eugen Jebeleanu), iar câțiva tineri care aveau să fie nume importante ale următoarelor decenii (Baconsky, Ion Gheorghe, Petre Stoica sau Florin Mugur) debutează cu volume parazitate de retorica impusă de Partid.

Încetul cu încetul însă, poezia lui Felea se distanțează subtil de eroismul calp al poeziei proletare, deviere anunțată încă din Soarele și liniștea (1958), în care se găsesc poezii parțial eliberate de convenționalismul impus politic, în care, de altfel, gruparea de la „Steaua” (în special prin poziția adoptată de A.E. Baconsky la un congres al scriitorilor din 1956, care denunță – denunțându-și, în fapt, propria poezie de până atunci – „cronica rimată” și „comentariul versificat” tipice limbuției „eroice” a proletcultului) a reușit să facă o breșă, în spiritul acelei „noi sinteze a simplității” pe care liderul grupării încearcă să o impună. La ea se raliază și Felea, și Gurghianu, și tânărul Petre Stoica, iar volumele ulterioare (cele de după relativa deschidere de după intrarea în scenă a 60-iștilor) semnate de Victor Felea sunt în spiritul acestui deziderat care nu rămâne doar o intenție sau o strategie de politică literară.

Voci puternice (1962), Revers citadin (1966), Omul modern (1967), Ritual solitar (1969, ce va împrumuta titlul unei antologii postume apărute treizeci și doi de ani mai târziu) impun un poet a cărui principală trăsătură este finețea observației, care se mulează perfect pe profilul acestui scriitor prețuit de confrații săi din epocă tocmai pentru discreția și cumpătarea pe care le-a profesat („Chiar și asta e viața chiar și asta/ pe care o duc eu zi de zi/ aici în orașul acesta printre/ câțiva oameni câteva lucruri/ printre câteva dorințe simple concrete/ printre gesturi obișnuite și vorbe și mai/ obișnuite printre enervări și satisfacții/ printre vizite și îndatoriri printre/ vise ce nu mai sunt decât fantome/ de vise printre regrete și nerăbdări/ și maladii sâcâitoare și voci/ care-mi spun și se confesează și vor/ ceva de la mine – chiar și asta e viață/ bucuria asta fără bucurie”).

Din 1970, Felea trece de la „Steaua” la „Tribuna” și continuă să scrie și să publice cu o constanță lipsită de oscilații – nu doar volume de poezie: Cântecul materiei (antologie, 1973), Reminiscențe naive (1979), Gulliver (1979), Istorie personală (1983), până la Jucător de rezervă (1992), dar și cărți de critică, în care își adună bogata activitate publicistică – merită menționate fiindcă îl arată pe Felea ca pe un cititor exemplar al literaturii celuilalt Reflexii critice (1968), Poezie și critică (1971), Secțiuni (1974) sau Prezența criticii (1982). Pentru cărțile sale a primit de câte două ori Premiul Uniunii Scriitorilor, respectiv Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj-Napoca.

Traducător al lui Robert Frost în românește (1969), Felea a ținut și un jurnal, de la 1 ianuarie 1955 până în 25 martie 1993, cu trei zile înainte de a muri. Această ediție de 800 de pagini (Jurnalul unui poet leneș), îngrijită de Lidia Felea, apare în 2000 și întregește profilul unui scriitor care nu doar că a cultivat, cu ani buni înainte ca asta să devină o modă literară, o lirică a banalului cotidian („O, singurătatea fără ostentație / a micului trabant oprit lângă trotuar”), a notației simple și firești, dar toată literatura pe care a lăsat-o pare învăluită într-un halou melancolic ce readuce în fața cititorului, și la un sfert de secol de la dispariția sa, profilul acestui poet citadin, „liniștit și domestic”, „scriitor și slujbaș” autoironic, preocupat de „rumoarea anonimatului” și descris cu fidelitate de către Petru Poantă: „Poate cea mai luminoasă figură a vieții literare clujene, Victor Felea este de fapt un poet profund anxios. Existența sa publică a însemnat o figurație discretă. Umbra a fost parcă mai consistentă decât omul.”

Fără imaginație

N-ai imaginație – mi-a zis –
Și prin urmare ești în pom
Sau poate la pământ
Sau pe geantă
Şi habar nu ai ce vei scrie
În continuare
Fiindcă eşti lipsit de orice imaginaţie
Şi nu vei şti cum să te descurci
În timp ce respiraţia neagră a nopţii
Va ocupa oraşul
Şi te va surprinde
Aşa cum ai fost întotdeauna
Prozaic şi fără imaginaţie
Şi-o vei sfecli – mi-a zis –
Pentru că o asemenea calitate
Este esenţială în munca de poet
N-am pic de imaginaţie
O voi sfecli – am zis –

din Gulliver (1979)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *