Jurnal de psihoterapie – neputința și nemulțumirea

Munca de psihoterapeut, pe lângă obstacolele evidente legate de consumul energetic, emoțional semnificativ, riscul de traumatizare vicariantă și, în general, de pericolul de a sta în primul rând, față în față cu suferința lumii, mai include hopuri diverse, care ne pot împotmoli și devia de la facilitarea unui proces sănătos. Eu povestesc despre viziunea mea, nu de pe un scaun de expert, ci de învățăcel permanent și aștept oricând un feedback care ar crește valoarea asistării pe care știu să o ofer.

Aș pomeni mai întâi de neputință. Mi se pare important să o putem gestiona, pentru că ne vom întâlni des cu ea în cabinet. Mă refer în mod special la clienții care nu sunt pregătiți să se uite în direcția problemelor sau, mai psihodinamic, rănilor lor, nu sunt pregătiți să se schimbe, deși noi vedem foarte clar la ce le-ar fi util. E posibil să ne solicite ajutorul pentru un obiectiv gen evaluarea beneficiilor și dezavantajelor unui nou loc de muncă și noi să observăm, pe lângă resurse și puterea omului, cât de multe ar avea de înlocuit, șlefuit, îmbunătățit. Dar va trebui să ne lăsăm bine pe spătarul scaunului, să înghițim în sec și să temperăm salvatorul.

Inițial, mi se pare profesionist să ne asigurăm că scopurile propuse de client sunt terapeutice. Apoi, am putea planta discret semințe în structura discursului nostru pentru a descoperi cam pe unde se situează în aprecierea diverselor roluri din viața lor și, din perspectiva mea terapeutică, cam atât.

Dacă insistăm, forțăm rezistențele, mecanismele de coping sau de supraviețuire, e o posibilitate mare să rănim, clientul să se decompenseze, pentru că nu știe încă să își acceseze puterea, poate nici nu crede în existența ei. Filosofia terapiilor scurte se bazează pe încrederea în cămara plină de resurse de sănătate a fiecărui om. La fel cum avem speranță pentru procesului clienților (și, desigur, dacă nu identificăm speranța, e bine să referim la cineva mai optimist), la fel e esențială credința că ei se vor descurca în viața lor și, dacă nu, vor cere ajutorul.

Mai e situația clienților mandatați, care vin că sunt obligați, aduși de părinți, aparținători, la presiunea ofițerului de probațiune. Și aici mi se pare esențial, ca parte a unei alianțe solide, să urmărim obiectivele clientului direct, fără să ne facem drum cu buldozerul pe unde credem noi (sau mandatarul) că ar fi bine. Aș mai pune în buchet și clienții care sunt egosintonici cu problema lor. Sunt ok cu această chestie pe care tu o numești psihoză și eu îi zic meditație prin care analizez lumea. Nu mi se pare terapeutic să zgudui meditația până se monstrifică în psihoză, ci aș intra și eu în meditație și m-ar uita de acolo de ce are nevoie acest om să se rupă, să se disocieze de realitate. Ce din contactul cu realitatea e neplăcut, contondent, ostil, dureros?

Următoare oprire ar fi în dreptul nemulțumirii. Cu toții ne dorim să avem impact pozitiv, să fim eficienți, iar oamenii care ne cer ajutorul să fie satisfăcuți de calitatea alianței terapeutice și să crească în direcția autonomiei și autenticității. Doar că realitatea se pune de multe ori de-a curmezișul și trebuie să fim bine înșurubați în rolul terapeutic ca să îmblânzim, să îmbunăm neajunsurile, obiecțiile pe care le aduc în cabinet. Asta înseamnă că nu ne vom lăsa agățați de dorința de a plăcea, nu vom pune semnul egal între indispoziția clientului și faptul că nu suntem destul de talentați ca terapeuți.

Cum se poate explica această nemulțumire?

  • Un mecanism de coping – Unii oameni stau într-o stare permanentă de hipervigilență. Astfel, au senzația că se pregătesc pentru orice surpriză neplăcută, uitându-se la ce nu merge, la ce e urât, disfuncțional. Și, bineînțeles, fără să își dea seama, construiesc în fiecare zi exact de ce le e teamă, își obosesc psihicul ținându-l în alertă și, când vine obstacolul efectiv, se poticnesc. Sunt deja surmenați, speriați, agitați de atâta luptă cu pericole, riscuri pe care s-au obligat să le vadă zilnic. Mi se pare o rețetă sigură pentru iad. Și el e transpus și în relația terapeutică.

Bineînțeles, a fi prudent într-o relație nouă, mai ales una în care îți arăți vulnerabilitățile, mi se pare un semn de sănătate psihică. Dar e greu de avansat, în condiții de suspiciune pervazivă, care se întinde ca un spectru în fiecare cotlon al ședinței și sufocă speranța de mai bine. Dacă nu o abordăm, când o vedem în procesul terapeutic, s-ar putea să ne simțim ca într-o mlaștină, în care fiecare mișcare, ne afundă și mai tare în noroi.

  • Așteptări nerealiste despre relația cu propriul psihic. Aș pomeni de dorința de a vrea schimbare repede. Nu ai timp de pierdut, ai hotărât că vrei să încerci să vezi cum e și la psiholog, dar nu ai răbdare cu procesul tău. Colega și prietena mea, Ilinca Tărbujaru, folosește metafora, pe care o împrumut și eu, că e ca și cum ai avea o fractură la picior, dar ai expectația să alergi mâine. Desigur, nerăbdarea e parte din problemă (o relație cu sine dură, agresivă). Clienții care pun presiune pe ei să facă cât mai repede, cât mai grozav, vor pune presiune și pe terapeut. Și e alegerea noastră daca o preluăm. Poziția conținătoare vine dintr-un loc interior de calm și echilibru. Dacă îl părăsim, pentru a da curs cerințelor insistente care vin uneori de la prima ședință, cred că eșuăm în rolul nostru și devenim parte din problemă.

Ca să pornim la drum, trebuie să fie un drum care îl interesează pe cel care ne-a cerut ajutorul. Ca să mergem pe el, trebuie să negociem un ritm realist și să ne asigurăm că omul are în traistă destulă încredere cât să se sprijine pe noi cu inima deschisă. Dacă intră în mecanismele automate de suspiciune, presiune, îngrijorare, ne oprim pe marginea cărării, ne tragem sufletul și mai construim la alianța terapeutică, până când e atât de trainică încât ne permite următorul pas. Drum bun celor care sunt pregătiți să se dezvolte și să se vindece!

Mai puteţi citi:

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *