Harap Alb şi probele Împãrãţiei Roşii

Împãratul Roş, a treia variantã a lui Cronos (dupã imaginea tatãlui-urs şi cea a Spânului-impostor) îl supune pe Harap Alb celor cinci probe supreme, menite sã istoveascã în erou componenta pieritoare. Existã în toate aceste încercãri un numitor comun: testul incandescenţei în dubla sa semnificaţie de mistuire şi iradiaţie, indicând simbolic faptul cã Împãrţia Roşie ar putea fi spaţializarea unei mişcãri ascensionale a spiritului.
Spre deosebire de Împãrãţia Verde care preamãreşte efemerul şi gloria vitalã a materiei, nãdãjduind la eternizarea trecãtorului, Împãrãţia Roşie celebreazã risipirea, beţia desfacerii din limite, aspirând la dezintegrarea absolutã a mãrginirii ce dã trup şi nume fiinţei. Privite separat, cele douã Împãrãţii sunt polii dogmatici ai unor excese. Existenţa unei lumi presupune aservirea celeilalte, aşa cum focul nu se poate naşte decât din aprinderea şi consumarea unei prealabile substanţe. Idealul figurat de drumul lui Harap Alb dintr-un ţinut într-altul presupune un transfer de forţe, o deturnare a incendiului care reduce forma la neant în vâlvãtaie înfloritoare a vieţii ridicate la puterea luminii.
Preschimbarea focului în ger, a supra-abundenţei în deficit, alegerea infimului roditor (seminţele de mac) din materia moartã (nisipul), detectarea originalului de copia/ umbra sa (proba deosebirii dintre cele douã fete în aparenţã identice), precum şi putinţa circumscrierii în spaţiu a fluidului inefabil (aflarea fetei Împãratului Roş în tainiţele întunericului) sunt trepte suite de Harap Alb cãtre propria lui decantare şi esenţializare. Interesant de observat este, în acest sens, faptul cã pe parcursul tuturor probelor din Împãrãţia Roşie, eroul pare mai mult ca niciodatã privitorul pasiv al unor performanţe executate în afara lui, prin mijlocirea delegaţilor sãi nãzdrãvani. Este aici poate cea mai deplinã imagine a eului universal, a întregului care dã iluzia nemişcãrii, în vreme ce pãrţile lucreazã fãrã rãgaz. Se ajunge astfel la paradoxala înţelegere a focului care arde într-o constanţã vecinã cu imobilitatea, bãtãlia, consumul dramatic al elementelor comunicând agentului spectator serenitatea.

(va urma)

Un comentariu

  1. ana-maria carrosio says:

    Peregrinarea lui Harap Alb se desfăşoară de la Verde la Roşu, între două împărăţii – poli opuşi, între doi fraţi care nu-şi mai vorbesc, căci nu se mai văzuseră demult – simboluri ale puterii. Cromatic, verdele şi roşul sînt în opoziţie pe steaua culorilor, dînd un gri – nuanţă incertă, hibridă, un amestec. Şi evoluţia personajului se întinde între două limite.
    Probele aparent imposibile, (pe care eroul le trece cu bine, cu ajutorul eroilor năzdrăvani, fără de care nu ar supravieţui) sînt împănate cu un umor savuros:  ”Fetele împăratului însă priveau la verişor… cum priveşte câinele la mâţă, şi le era drag ca sarea-n ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este Spânul. ”
    Harap-Alb va trebui să aducă salăți din Grădina Ursului, pielea cu pietre prețioase din Pădurea Cerbului solomonit și pe însăşi fata Împăratului Roș despre care se spunea că ”era o farmazoană cumplită şi că din pricina ei se fac atîtea jertfe”. Această ultimă probă presupune o serie de alte probe prin care Împăratul Roș incearcă să îndepărteze pețitorii (proba casei de aramă, ospățul, alegera macului de nisip) dar și o serie de probe care o vizează direct pe fată (fuga nocturnă a fetei, transformată în pasăre, proba ghicitului și proba impusă de fată). Harap Alb, contrar eroilor din basme, deznădăjduieşte: ”Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu ”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *