Despre oamenii pe care îi ai, dar care nu îţi aparţin

Am așteptat finalul acestui an cu cea mai mare sete. Aș vrea să fac o sărbătoare din faptul că până la final de an, toată lumea e vie. Cei la care mă refer nu sunt neapărat mai sănătoși, dar au încă voința de putere a lumii de aici; nu sunt mai autentici, așadar mai reali; nici mai împăcați cu sine, dar sunt vii. Și asta e o lecție pentru fiecare dintre noi.

Deși sunt un om cu rădăcini, tot timpul am avut sentimentul că mai am timp să le întăresc; că întreaga noastră viață e o pregătire pentru moarte, în care alergăm după câteva certitudini, după o fericită întâmplare de a-l găsi și a-l păstra pe celălalt sau după potrivirea cu alți oameni, cărora le poți aduce puțină învățătură, un strop de atentă conștiință ori o ziditoare liniște. Toate acestea pot să te ţină mai aproape de pâmânt sau dincolo de el. Îţi spui că dacă niciuna dintre istoriile acestea nu s-a izbăvit, mai e timp. Problema e că tot ce e uman e amânabil cât să îţi lase un timp să te acomodezi cu măsura ta de muritor, să cântăreşti pasiunile şi să le discerni de capricii, să îţi judeci voinţa şi să o transformi în putinţă. Asta înseamnă să prinzi rădăcini.

Îmi închei anul cu cea mai mare linişte. M-am împăcat cu faptul că nimic nu e mai comod, atunci când obişnuieşti să ţii ordinea în toate, decât să te loveşti de momentele în care alţii trebuie să decidă pentru tine sau pentru cei dragi ai tăi şi m-am bucurat că acum am câştigat conştiinţa asupra faptului că ştiu – cu certitudine – care sunt oamenii care în care am încrederea că pot face asta mai bine decât mine.

Am înţeles şi că anul acesta s-a încăpățânat să arate toți anii care vor veni ca-ntr-o oglindă. Mi-a arătat că e suficient un ceas ca să pierzi pe cineva şi o secundă să câştigi cei mai dragi oameni. M-a convins că dacă simţi că poţi păstra pe cineva oricât, dar că nu îl poţi duce mai departe în viaţa asta, e mai bine să pleci. Mi-a sugerat că e riscant să nu te poţi bucura pentru ce ai muncit mai mult, doar pentru că ţi-a obosit sufletul în a construi, bucată cu bucată, un tablou pe care toată lumea îl închipuia altfel. Mi-a lăsat la vedere faptul că oamenii vor fi tentaţi să cadă în indiferenţă ori de câte ori se vor simţi mai bine, mai zdraveni, mai departe de durere şi că uneori trebuie să îi păzeşti de slăbiciunile lor, în cea mai mare tăcere, fără să te simtă. Mi-a reamintit că oamenii se iartă greu şi se îndrăgostesc uşor, că se pot dărui repede fără să iubească vreodată, or o minte atentă şi trează, care le e alături, ar trebui să îi zdruncine, să le întoarcă lumea pe dos: să îi împace cu sine şi să îi apropie lin de ceilalţi, să îi facă atenţi la faptul că nu poţi avea pretenţia de a fi intuit de nimeni, dacă nu te laşi, mai întâi, cunoscut de tine.

Aş putea să continui cu rosturile anului meu ore întregi. Numai că eu nu cred în rezoluţii şi nici în momente sugerate pentru a vorbi cu sine. Am însă două lucruri pe care vreau să le împărtăşesc ca o formă de a încremeni timpul, doar din dorinţa de a păstra vie emoţia de la începutul lor.

Prima certitudine ţine de uimirea pe care ţi-o procură puterea unor ipoteze asupra proiectului tău de viaţă. Mă refer la acele „ce-ar fi dacă?” prin care te poţi trezi mai împuţinat de viaţă, uşor neliniştit, rupt din regia cotidianului. Adevărul e că nu aş fi trăit altfel, aş fi ales aceiași oameni, aş fi bătut aceleași drumuri, aş fi privit către aceleași suflete, aş fi urmat aceleași voci, aş fi scris aceleași rânduri, aş fi păstrat şi aş fi lăsat aceleași fiinţe.  Cu alte cuvinte, îmi rămân loială mie, în oricare lume posibilă. Asta e o mare mângâiere. În felul ei, face ca ipoteza lui „ce-ar fi dacă?” să nu conteze prea mult.

A doua certitudine ţine de cea mai mare bucurie şi cea mai mare durere pe care le poţi avea deodată când priveşti la cineva. Am întâlnit în anul acesta oameni atât de calzi, de simpli, de atenţi la ei şi la ceilalţi, buni în modul cel mai curat, blânzi căci aşa le vine în fire. Oameni vii, care fac ca lucrurile să se mişte pentru tine, care pot pronunţa gândurile sau intuiţiile tale cu aceeaşi precizie şi când glumesc, şi când se iau în serios; oameni faţă de care, în ciuda desăvârşirii lor, regreţi că i-ai cunoscut aici şi aşa; poate în alt context ar fi putut să fie oamenii tăi şi altfel. Sunt generoasă cu pluralul, să nu credeţi că sunt chiar atât de multe nume şi istorii personale cele la care mă refer. Nu contează cine sunt, nici destinele lor concrete, ci emoţia pe care au trezit-o. Cert e că sunt oameni pe care îi preţuieşti atât de mult, dintr-o sumă de motive, toate rezonabile şi îndreptăţite, dar tocmai pentru că ai văzut ceva în ochii şi în mintea lor, în ezitările şi deschiderile lor, te fac să urli de regret că  sunt oameni care nu îţi aparţin.  Au alte poveşti de viaţă, alte rutine, alte fixaţii, alte rădăcini. Poate alte iubiri sau comodităţi, reflexe afective sau motive care îi ţin într-o poveste.

Cu asta îmi închei anul: cu gândul la oamenii care mă umplu de bucurie că îi am, dar cu imensa durere că ei nu îmi aparţin. Ar fi fost prea mare binecuvântarea. Habar n-aveţi cum e să trăieşti cu emoţia asta. E mai rea decât banalul „ce-ar fi fost dacă?”, pe care îl deschid diagnosticele, nostalgiile, curiozităţile ori alte etichete sau impulsuri omeneşti.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *