„Imaginaţia speranţei. Poteci spre Dumnezeu”: Dialog Monica Pillat – Vasile Bănescu

Ioan Stanomir: despre Imaginaţia speranţei. Poteci spre Dumnezeu

O carte ivită din dialog este o carte vie, una în care vocile comunică și se întrepătrund, oferind imaginea ideilor în construcție. O carte născută din conversație este, adeseori, mai mult decât un moment salvat timpului. Ea este un autoportret polifonic, o tentativă de a consemna interacțiunea dintre spirite afine.

Întâlnirea dintre Monica Pillat și profesorul și consilierul patriarhal Vasile Bănescu este materia din care se hrănește cartea de față. Ea este, simultan, un îndreptar de trăire creștină, un roman de familie și o reflecție în marginea istoriei teribile a veacului trecut. În economia ei, aceste dimensiuni sunt inseparabile: arhitectura cărții aduce la un loc, simbolic, memoria familiei și memoria comunității, ca o alternativă la uitarea care îi tentează pe atâția dintre contemporanii noștri.

Cartea de dialog este o meditație în marginea Cuvântului Creștin, căci Monica Pillat este unul dintre intelectualii pentru care divorțul dintre rațiune și credință este de neimaginat. Monica Pillat este, asemeni celor din familia Pillat de dinaintea sa, un spirit înrădăcinat, senin, în linia tradiției. Iar pentru ea chipul tradiției este cel al libertății și al credinței.

Vocea Monicăi Pillat este vocea martorului care nu poate abdica de la misiunea pe care o socoate esențială în ordinea biografiei sale, aceea de a conserva și a face să treacă mai departe nucleul de decență exemplară și de umanitate al familiei Pillat. Grație Monicăi Pillat, tot ceea ce părea pierdut este recuperat, căci pasiunea care o animă este pasiunea ivită din solul solidarității cu un destin, cel al tatălui ei. Şi poate că de aceea confesiunile Monicăi Pillat, în acest dialog cu Vasile Bănescu, dialog la care se alătură și istoricul literar și exegetul George Ardeleanu, sunt dominate de acea emoție unică pe care o regăsim în fiecare dintre textele prin care amintirea lui Dinu Pillat este convocată. Din toate aceste rânduri se distinge efigia celui pe care ordinea comunistă a încercat să îl strivească, în calitate de dublu dușman, de „moșier” și intelectual „reacționar”. Dinu Pillat a întruchipat tot ceea de democrația populară a detestat. În fibra lui etică se aflau intransigența și curajul, în aliajul lui cultural sălașluiau credința creștină și erudiția.
Mărturia dialogală din această carte este o altă contribuție la cronica emigrației interioare de care aparține și Dinu Pillat. În anii de realism socialist, în anii de teroare, în anii de singurătate, Dinu Pillat și cei din jurul său au refuzat să accepte dictatul unei ideologii care tăgăduia divinitatea și demnitatea umană, în egală măsură. Exilul interior, evocat de Monica Pillat și de George Ardeleanu, se definește ca un contra-curent ce păstrează linia tradiției de dinainte de comunism, adăugând inovația fecundă. Acestui exil interior îi datorăm textele lui Vasile Voiculescu, ca și romanul confiscat de Securitate al lui Dinu Pillat. Lui îi datorăm conservarea unei limbi care nu se mlădiază în ritm de poezie propagandistică.
Cartea de dialog este și o carte despre modul în care trăirea creștină și adeziunea spirituală îi pot pregăti pe cei care urcă treptele suferinței pentru confruntarea cu răul. Secolul XX este veacul înfruntării dintre nihilismul teocrațiilor criminale, spre a relua formula memorabilă a lui Camus din Omul revoltat, și cei care aleg să rămână fideli umanității. Pentru Dinu Pillat, pentru Vasile Voiculescu, pentru Nicolae Steinhardt, curajul a fost o opțiune morală. Cedării i-au preferat solidaritatea și suferința.
Cartea Imaginația speranței. Poteci spre Dumnezeu își dezvăluie vocația pedagogică fără falsă emfază. Ea instruiește, natural, inițiind în credință și în memorie. Cartea de dialog devine, organic, o carte de învățătură.

Monica Pillat – din „Notă asupra ediţiei”

Alcătuirea cărții de față a avut ca punct de plecare discuțiile pe care le-am purtat împreună în cadrul mai multor emisiuni cuprinse sub titlurile Biserica azi și Credința și cultura azi, difuzate între anii 2012 și 2016 de postul de televiziune Trinitas. Rafinatul om de cultură Doru Mugur Popovici a transcris cu sagacitate cele 13 dvd-uri, ușurând considerabil lucrul nostru asupra textelor. Am eliminat repetițiile inerente exprimării orale, am adus clarificări și completări dialogurilor noastre și am adăugat note se subsol acolo unde am considerat necesare anumite lămuriri. Am modificat titlurile, iar la sugestia prietenei mele Claudia Năstasă, care a și redactat cartea, am schimbat ordinea convorbirilor pentru a face mai armonioasă trecerea de la coerența liturgică la cea subiectivă a pelerinajului nostru prin Evanghelii. Am ales ca teme de meditație: Buna Vestire, Nașterea Domnului și Sărbătoarea Crăciunului, parte din pildele Mântuitorului, Schimbarea la Față, Răstignirea, trăirile Mariei Magdalena la mormânt, întâlnirile ucenicilor cu Iisus înviat.

Cu gândul că Hristos ni se arată pe drumul spre Emaus sub înfățișările unor iluminați sufletește, ne-am continuat reflecțiile, depănând amintiri legate de suferințele îndurate și de revelațiile avute de familia Pillat, precum și de prieteni precum Nicolae Steinhardt și Constantin Noica. La unul dintre aceste dialoguri, anume cel despre romanul lui Dinu Pillat Așteptând ceasul de apoi, a participat ca invitat profesorul și criticul literar George Ardeleanu. Ne-am oprit în încheiere asupra episodului Înălțării Domnului, cugetând la rosturile adânci ale acestei ultime epifanii.
Cum apropierea noastră de textele sfinte are intensitatea unor trăiri personale, nădăjduim să transmitem și cititorilor emoțiile, fervoarea și bucuria descoperirilor pe care le-am trăit alături, încercând să deslușim câte ceva din înțelesurile textelor evanghelice și învățăturii desprinse din ele.

Fragment din IMAGINAȚIA SPERANȚEI:

M.P. Dacă ar veni acum Maica Domnului și ar bate la ușa noastră, câți i-ar deschide ca să găzduiască înăuntru Nașterea Mântuitorului?
V.B. Nu mă încumet să vă răspund. Astăzi Crăciunul a devenit sinonim pentru mulți cu tăierea porcului, cu ghiftuirea și cu frenezia cumpărăturilor. E ridicolă această mutare de accent a atenției, prin care ratăm chiar conținutul duhovnicesc al sărbătorii.
M.P. Bine ar fi să ne ridicăm ochii din când în când din farfurie către steaua care ne duce la ieslea lui Iisus.
V.B. Cum explicați faptul că doar Magii și păstorii au văzut steaua călăuzitoare?
M.P. Într-adevăr, cui i s-a arătat steaua? Celor săraci cu duhul și învățaților. Păstorii au văzut-o, pentru că sufletul lor era curat, de aceea au fost primii care au ajuns la iesle și I s-au închinat Pruncului Isus. Magilor știința le-a deschis ochii și, devenind inițiați, au deslușit lăuntric lumina călăuzitoare. Închinarea lor a fost cea a intelectului cultivat prin învățătură. Ei aflaseră din cărțile profeților despre venirea pe lume a Mântuitorului și au fost îndrumați spre iesle de astrul minții clar-văzătoare.
V.B. Magii au venit la iesle cu aur, tămâie și smirnă. Simbolic, aurul vestea că El avea să stăpânească o împărăție fără sfârșit, tămâia L-a preînchipuit pe Prunc ca pe Arhiereul Cel Veșnic care urma să Se aducă pe Sine ca jertfă din iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni, iar smirna ne trimite cu gândul la ritualul funebru și la speranța Învierii. Ce am putea noi să ne oferim astăzi, din punct de vedere spiritual, gândindu-ne la darurile magilor?
M.P. O metaforă a aurului este lumina pe care ar trebui s-o aprindem în noi înșine, în primul rând, și pe urmă în alții, și s-o ocrotim așa cum ținem degetele în dreptul flăcării de lumânare să nu se stingă.
V.B. Dacă-i întindem mâna unui sărman de Crăciun, dacă îl omenim, atunci se naște Dumnezeu și în sufletul nostru. Dacă rămânem încătușați în egoism, nu lăsăm să se aprindă în noi lumina sfântă și trăim mai departe în întuneric. Ar trebui să ne gândim la Crăciun ca la o chemare spre întânirea cu Dumnezeu Însuși, care descinde concret în lumea noastră.
M.P. Suntem chemați la Sărbătoarea venirii lui Iisus pe lume. Suntem invitați. Ce facem? Probabil că unii dintre noi s-ar scuza: „nu pot să vin, pentru că am de făcut sarmale”. Altul ar spune, probabil: „vai, dar n-am făcut curat în casă, trebuie să iau brad, trebuie să cumpăr cadouri pentru familie”. Altul ar declara: „eu profit de aceste zile libere ca să mă distrez, să petrec, să mă uit la filme…”.
V.B. La masa noastră de Crăciun lipsește oaspetele cel mai de seamă, Iisus Hristos. Mass-media ne inundă în acest răstimp cu imaginea rotofeie a lui Moș Crăciun, dar niciodată cu icoana Nașterii Mântuitorului.
M.P. Ştiți de ce? Pentru că Iisus a rămas incomod până în zilele noastre, pentru că ne cheamă să ne ridicăm din cercul strâmt al grijilor zilnice…
V.B. El e ignorat, eliminat din peisaj. Sigur, există în mass-media un timp alocat emisiunilor despre tradițiile și obiceiurile populare din preajma Crăciunului, de multe ori filmările se fac la Muzeul Satului, simbolul unei lumi a tradițiilor pierdute.
M.P. Da, și sigur că se transmit frumoasele colinde care acum se diversifică în repertoriu cu colindele franțuzești, englezești și americane, dar și aceste concerte creează o atmosferă muzeală.
V.B. Nu vi se pare că Moș Crăciun, acest personaj supraponderal și foarte vesel, a ajuns să înlocuiască în mentalul nostru comun actual semnificația autentică a Nașterii Domnului?
M.P. Totuși, Moș Crăciun este și timpul care se întoarce, timpul vechi reversibil. De când se serbează, Crăciunul a devenit moș, trebuie să fie bătrân, pe de-o parte, pentru că vine de demult. El conține și o simbolistică frumoasă a timpului care se întoarce cu daruri, iar darurile timpului sunt cele mai prețioase, pentru că ne deschid ochii.
V.B. Asta e o interpretare care-l salvează.
M.P. Foarte mulți dintre noi și-ar dori ca Dumnezeu să-i semene lui Moș Crăciun, cel plin de cadouri.
V.B. Accentul se mută astăzi, din păcate, de pe a dărui pe a primi.
M.P. Acest tip de răsfăț – de a aștepta totul numai de la celălalt – ne face, până la urmă, foarte nefericiți. Cel care dăruiește rămâne mai bogat decât cel care are de luat. Monseniorul Ghika spunea că la început dai din ceea ce ai, iar pe urmă dai din ce nu mai ai.
V.B. Credeți că, ieșind acum în prag de Crăciun pe bulevardul Magheru din București și stând de vorbă cu unii trecători grăbiți, ați mai găsi printre ei mulți care se gândesc la așa ceva?
M.P. S-a întâmplat să aflu de un caz în care cineva i-a cerut cuiva un ajutor teribil, într-un moment cumplit al vieții sale, iar cel solicitat a răspuns prompt și spontan. Acea persoană care a primit ajutorul nesperat s-a minunat și și-a spus: „Există Dumnezeu”. În acea străfulgerare pe care omul deznădăjduit a avut-o, binele necondiționat a jucat un rol esențial. Când ajuți pe cineva imediat și total dezinteresat, creezi simbolic ieslea în care se naște Iisus. Pleci de la punctul zero, pentru că, de obicei, cine îți cere ajutorul e o ființă ajunsă pe muchia prăpastiei. Dacă acel om nu a avut parte de bunătatea celor din jur până atunci și capătă dintr-odată un reazem neașteptat, descoperă prezența lui Dumnezeu, care îl ajută prin „mesageri”.
V.B. Exemplul pe care l-ați dat arată că altruismul e o formă de căutare a lui Dumnezeu prin deschiderea către aproapele nostru.
M.P. Şi darurile pe care le facem trebuie să cuprindă o dimensiune spirituală, dacă vedem în cei lipsiți imaginea pruncului din biata iesle. Când Maica Tereza a venit la București în 1990, după Paște, și a vorbit studenților la Facultatea de Drept, a fost întrebată cum poate să îngrijească de leproși, de oameni atât de bolnavi, cum nu-i e frică de contaminare. Ea a răspuns că în fiecare dintre cei pe care-i îngrijea Îl vedea pe Iisus și era felul ei de a fi cu El în momentul răstignirii. Acea imagine îi dădea putere, pentru că ea nu fusese atunci lângă crucea Lui.
V.B. Vedeți, când ne gândim azi la Crăciun, timpul se comprimă astfel încât cuprindem Nașterea lui Iisus într-o singură trăire alături de Calvarul, de Răstignirea și de Înălțarea Sa. Deși drama Lui ca om s-a desfășurat în timpul ireversibil al Istoriei, în ciclul liturgic ea se repetă. Nădăjduim ca Hristos să vină să ne mântuiască, deși purtăm în suflet toată vinovăția care ne face să Îl crucificăm în continuare.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *