Oare cum s-or mai fi petrecând Sfintele Paşte prin alte binecuvântate locuri?
La noi, în satul drag bucovinean, în Sâmbăta Învierii, măicuţa ne aduna mai devreme la culcare, în protestele noastre firave. Cam pe la ceasurile zece în seară, când ne venea somn mai dulce pe la geană, numai ce auzeam:
― Hai, scularea, băitănaşi! – că doar trebuia să fim proaspeţi pentru slujba de noapte.
Pe uliţă, în pași măsurați și tăcuți, se adunau deja sătenii la liturghie, și îndată ograda bisericuţei devenea neîncăpătoare. La miezul nopţii, liniştea așezată peste sat pălea de glasul puternic al lui popa Moroşanu: „Veniţi de luaţi luminăăăăă”, răsuna chemarea, purtată în ecouri până hăt încolo, pe valea Sadovei. În câteva clipe, luminiţa plăpândă se dăruia lin din om în om, făcându-se horă de lumini jucăuşe.
După o scurtă tăcere, numai bună cât să tragem noi aer pe sub cămeşă, venea mult aşteptatul „Hristos a Înviat!”, şi noi toţi, în glas mare şi cu bucurie pe fețişoarele tainic luminate, duduiam: „Adevărat a-nviat!“. Iar ceremonia dura frumos până pe la 4 dimineaţa; parcă prea mult pentru nişte năzbâtii de copii
ce eram, Doamne-iartă, hodiniţi cum ne aflam şi puşi pe rele, aşa că făceam noi ce făceam şi ne topeam mişeleşte printre supuşii enoriaşi; că aveam de lucru, mintenaş…
Pe noi, la auzul părintelui ce da buna-vestire, parcă ne apuca strechea. Toată gloata de copchii aveam brăcinarii largi care de care mai îndesaţi cu pocnitori; unul mai nărăvaş, al lui Coca de pe dâmbul lui Hurghiş, cărase cu el un cotelioc cu „carbit”, în care tot stuchea de zor, să facă „reacţie” acolo-nlăuntru, cum îl luminaseră unii mai mari. (Ce ştia el, amărâtul, că avea să-i fie de pocinog într-o bună zi, când i-a pocnit norocul drept între ochi). Restul gloatei, aveam încropite capse îndesate cu pucioasă adunată cu sârg de la toate „cribitele” budite pe după cuptior. Nu mai găseai nici fir s-aprinzi un crâmpei de foc în sobă, în seara de Ajun. Şi unde nu începeam a „hui” ca la comandă, vitejii de noi, încreţind de spaimă catrinţele băbuţelor.
La prima salvă, pălăria ce’ bună de pe capul lui nea Ilie – cum şedea el aşa nefericitul, cam prea „pe zonă”, zbura cât ai clipi pe-o creangă, aninată ca-n cuier. A doua, mai anemică, încă mai trimitea-n văzduh vreo trei cuvioase baticuri de cinstite femei enoriașe. Dascălul, bădița Crăciunaş – Dumnezeu să-l ierte, că de la atâta fugă o fi răposat pesemne, sărmanul – deja în stare de alertă, demara în trombă după noi, cu paşi de uriaş. Degeaba osteneala, căci rar când mai găbjea pe câte unul, și-ncă din ăla mai biciscnic…
Căci noi ca potârnichile ne zburătăceam printre cruci, mântuindu-ne în bezna ţântirimului. Mă gândesc acuma că i-o fi plăcând olecuţă şi Moroşanului popă, aşa într-ascuns, vestirea noastră barbară, altminterea ar fi găsit el o cale mai aspră de poprire asupră-ne. Și biata maică-mea, care ne credea la ascultare, în dreapta, lângă strană. Parcă şi-acuma, ditai găliganul, încă mă mai codesc a-i povesti la amănunt poznele ce le mai făceam.
Amu’ dac-aşa am prins noi felul, de’ – căci și în Ajunul Crăciunului pocneam vârtos din bici până ce cădeam grămăjoară-n omăt în ograda omului, osteniţi; încă mai şi aninam la câte unii culmea cu rufele albe, proaspăt întinse, terfelindu-le fest prin glod. La Paşte însă, noi uitam „complect” de bici.
Duminică dimineaţa, la trezire, măiculiţă Doamne… greu ne mai în frânam a plonja în coşarca vârfuită cu bunătăţile sfinţite: pască, babă (un cozonăcel rotund, cu o gaură în mijloc), bacarăi, pampuşte, ciocolată de casă, ouă roşii și câte cele pe lume, toate învălite cuvios cu un ştergar alb, din acela ţesut cu mesteșug și osteleală la războiu. Nouă ne ieşeau ochii din cap ca la codobelc, dup-atât amar de post, și încă mai cu de-a sila….
―La spălare mai întâi! ne potolea mămicuţa avântul de hărnicie, căci în mijlocul casei ne aștepta cuminte un lighean cu apă „neîncepută”, sfinţită cu oleacă de aghiazmă, şi-n care se afla un bănuţ de argint şi un ou roşu.
După ce luam sfioşi apa rece în mânuţele făcute căuş, şi ne umezeam doar vârful nasului – numa’ aşa, cât să nu fugă somnul din tr-odată, luam bănuţul, şi atingând cu el câte un obrăjor, glăsuiam, pe rând:
―Să fiu căutat ca banul, şi întrebat ca banul! – apoi, lăsând moneda fermecată pe fundul apei, apucam ouşorul, şi mozolindu-ne pe rând amândoi obrajii, murmuram, cu ochii închiși:
―Să fiu sănătos ca oul și roş’ ca oul!
Şi ne închinam frumos de trei ori.
Acuma drăguţul de taică-meu, şugubăţ din fire, nu se putea abţine să nu facă şi-acuma o şotie, că doară unu’ era Niculai A-lui-Gheorghe-a-Sâii în tot satul. Când îi veni și tătucului rândul la datină, luă el cuviincios oul în mână,
Şi, în loc să spună ca noi, numai ce-l auzeai, ceremonios:
―Să fiu roş’ ca oul, şi sănătos ca boul!
Și iară, creştinul, pe celălalt obraz, încet, fără să clipească:
―Sa fiu cuminte ca vaca, şi tare ca Bostaca !
Noi, cei mici, crăpam de râs, nu alta, cunoscând „subectul”. Că bietul Bostaca, veterinarul satului, era tare, ce-i drept, dar tare la … horincă. Nu-l îngenunchea nimenea când se adunau pe înserat la Maricuţa, în deal, la bufet.
Urma apoi datina ciocnitului ouălor, aşa cum ne învăţase moşu’ Moldovan (drăguţul de el, tare ne mai iubea), că un ou tare se cată-n dinţi, şi-apoi care răsună mai ‘nalt, cu acela era de ieșit în faţă, la cercare; şi nu erau ca acuma, verzi, albastre, şi-nchistrite, ci toate una, roşii, ca sângele lui Isus.
Maiculiță dragă, ce de zarva se mai ițea-ntre noi, patru năzbâtii de băitani, și cu Niculai cinci – supt privirea ȋnminunată a mamei – că doară nu ne era nouă de mâncat cât de zdrelit la ouă: cu vârful întâi, că acolo era tăria, și-apoi cu dosul, când nu mai era cu ce… Cum-necum, toți ne alegeam de-ndată cu oușoarele bine flecuite (terciuite).
Și după ce ne ţâfloiam noi bine pântecuţele cu ce era mai gustos din toate – şi Doamne, bune ne mai păreau, ne rădicam suflând greu de la sfânta masă ca după mare osteneală, şi ne închinam în grabă.
De, copchii; tot sfântul culişer (făcăleț) din tavaua de pe sobă, învârtit cu meşteşug, ce ne mai ostoia pe la răstimpuri harnicia…
(…) Vasilică a lu’ Dumitru a lu’ Bursuc – zis și Batîr, umbla şi el după ouă roşii, aşa, ca la două căşi mai în urma mea. Şi încă nu era destulă întindere între noi, căci să vă spun drept, mă cam temeam de el. Deşi nu era leat cu mine, ci cu un an mai devreme şi mai mâţâţăl la stat, era încă mai vânjos şi mai în coraj, fălcosul. Şi nu ne prea aveam la inimă, dar parcă mai ştiu eu din ce sfinte pricini. Țiu minte că odată ne-am tăvălit zdravăn di tăt ca găinile-n praf și parcă nu el rămăsese mai pe dedesupt…. Aşa că nu zăboveam deloc pe la gospodării, ci numai ce intram, dam cuviincios un „Hristos a Înviat”, din toată inima și cu ochii daţi peste cap a evlavie – cât numai să-mi primesc ouşorul în coșărcuţa frumoasa de nuiele, şi mintenaş pe uşă, ca să ţin distanţă de hultan.
…Şi mi-a mers bine o bucată de sat; și tocmai când îmi făceam eu socoata – privind cu drag la coşteiul vârfuit cu sârg de abia se mai țineau ouăle să nu dea pe-afară – că ar cam fi vremea să mă adun de pe uliţe, numai ce m-ajunge din urmă Bursucul. Şi nici una nici două, până să mă dumiresc eu de ce gânduri creştineşti i se cobâlţăiau prin capul lui mare şi dupuros, numai ce-mi frige zăpăugul o leapşă sănătoasă, drept peste mânuţa ferecată pe mânerul coşului, că să fi ochit un ceas şi nu-mi nimerea mai în plin bietele ouă nevinovate. De necaz, un dor năprasnic mă zăpșise-acum să-l prind şi să mi ţi-l cenătuiesc, aşa ca să mă pomenească el cât o trăi. Dar prinde zgâtia dacă poţi, că de frică parcă-i dăduseră pene pe spate, aşa o zbughise netrebnicul într-un nor de colb; şi goneşte, Marienaş, nu şagă, căci mie, de-nciudat ce eram, mi-o luaseră picioarele-nainte. Degeaba mi-am luat eu forma-n vânt, că numai pantofiorii noi de Paşte, săriţi de-aşa năvală din picioarele-i scăpărânde, ce i-am mai budit în urmă-i. Dus a fost, ca şi odoarele căpătate cu-atâta umblătură, ce zăceau acum toate chisăliţă pe jos; nici cu unul măcar, de leac, nu m-am mai ales din toată ceea osteneală.
Şi câte altele, ca un vis au rămas în urmă. Iar noi ne-am risipit în cele patru zări…
Hristos a Înviat!
