Ori ai o viaţă plină, ori nimic

De ceva ani de zile caut să înţeleg cum poate exista un declic în viaţa asta tot mai obositoare. Declicul poate fi ca să te laşi de fumat, sau ca să renunţi la un job prost şi să te apuci de pasiunea ta uitată în cufărul cu vechituri. E aceeaşi problemă: aşteptăm ani de zile să peticim ceva, şi niciodată nu suntem cu adevărat pregătiţi să ne schimbăm viaţa, în bine sau măcar în mai puţin rău.
Am trecut în listă multe strategii, multe teorii. E teoria lui John Perry, cu procrastinarea structurată, sau teoria lui Rob Hopkins cu micro-începuturile. Sunt soluţii fascinante, azi, despre cum să începi de undeva, cu ceva, chiar infim, care devine un bulgăre de zăpadă. Toate lucrurile astea au mers un timp pentru mine, dar nu au continuat. Mereu se rupea filmul undeva.
Ce ştiu e că atunci când merg uneori la o sală de auto-apărare, mă simt absolut excelent. Sau când alerg iarăşi, după ceva timp, seara în parc. Se sparge ceaţa, se ridică norii, şi pentru acel moment ceva se pune în mişcare. Si am crezut mereu că acel sport de auto-apărare e secretul. Sau, că alergarea e secretul, pentru că schimbă tot în decorul unei zile – hainele, programul zilei şi al serii, tonusul, motivaţia. Schimbă… dar nu pentru mult timp. E ca un medicament din ăla naturist care face un efect mai degrabă placebo, ceva timp merge apoi nu mai merge.
Ce se întâmplă când mergi la sală, când te apuci de alergat? De ce acest lucru are mai mult efect decât simplu efect pe care ar trebui să îl aibă un efort fizic? Ei bine, se întâmplă că încep să se pună în mişcare rotiţele obosite de rutină ale creierului, şi asta pentru un lucru de care eşti mândru sau care îţi face plăcere.
În esenţă viaţa asta neo-capitalistă ne distruge fie pentru că trăim prea mult în rutină, şi asta oboseşte, fie pentru că facem lucruri care nu ne pasionează. Una peste alta, capacitatea de reacţie şi deci de creativitate, forţa de intervenţie rapidă » cum ar zice un soldat, se reduc la zero. Ne suportăm viaţa, ca o fatalitate.
Foarte mult timp am crezut că secretul e să faci măcar ceva cu pasiune. Nu a mers. Restul lucrurilor pică în ruină, mai devreme sau mai târziu.
Pentru că omul e global? Da, dar nu (doar) în sensul că toate se leagă în el. Ci în sensul că există un om mental, un om interior, în creier mai ales dar şi în dorinţă şi inimă, iar « doza de om interior » a fiecăruia ori merge la viteză maximă, cu toate rotiţele, până la ultimul arc, ori nu merge deloc. Sufletul, din păcate, ori e activat, ori stagnează. Pentru că e făcut din multe, dar în esenţă nu e făcut din bucăţi, aşa încât să activezi doar o parte din el. Sufletul e în acţiune, sau e într-un mood de spectator. Iar orice buturugă mică din interiorul omului, care ţine sufletul pe loc, înseamnă blocaj existential complet, deci fumat, drogat, băut, compulsii şi stări de meditaţie la infinit. O metastază spirituală, am putea spune.
De aceea o actriţă spunea despre soţul ei: « dacă are cinci proiecte în cap, e supărat şi depresiv. Dacă are şase, e mulţumit ». Nu e vorba de work-ohoolic. E vorba de capacitatea mentală şi până la urmă a fiecărui suflet uman de a experimenta viaţa şi existenţa.
Decizia de a trăi viaţa până la capăt, deci, de a le face pe toate, şi a împlinit toate visurile şi toate dorinţele în fiecare zi, e soluţia. E decizia care deblochează omul interior. Restartează sufletul unui om. Si cu cât pare că vrei să faci mai mult, cu atât o să-ţi reuşească. Nu contează că e mult, contează că aia e doza ta interioară. Aia e frecvenţa ta, decibelii tăi de rezonanţă cu universul. E aşa, şi e muzică în viaţa ta, sau nu e aşa, şi e bruiaj şi cacofonie pretutindeni, chiar dacă afară e soare şi e Week-End.
Un mistic italian spunea că în « viaţă spirituală, pe măsură ce alergi, nu te oboseşti, eşti tot mai odihnit ». La numărul de provocări mentale corespunde nu o crispare ci o dilatare a universului interior.
Sigur, nu e vorba să citeşti cinci reviste în loc de trei, adică să aduci mai multe informaţii, pentru că sigur că suntem toţi intoxicaţi de informaţii şi asta ne fură energia. Dar, să creşti numărul de fişiere în care vrei să evoluezi, ca om, nu doar până la anul, ci azi. Acum. Până diseară, până mâine dimineaţă. Să deschizi toate şantierele şi să mergi până la capătul puterii tale de a experimenta viaţa.
Un alt călugăr zicea de curând la o conferinţă că omul are o dorinţă înăscută de infinit, de Dumnezeu de fapt. Dacă ea nu e satisfăcută, mai ales dacă e ignorată, se produce un transfer psihanalitic spre alte lucruri, cum ar fi consumerismul (care poate fi material sau social, de reputaţie) şi care este azi ocupaţia celor care au uitat să privească cerul, într-un fel sau altul. Ai doza de dorinţă de infinit, sub o formă nitzscheeană de dorinţa de putere, care se rezumă la marca maşinii şi la firma de haine. Viaţa ţi se duce, de azi pe mâine, dar e sigur că vei fi tot mai obosit, pentru ca a avea lucruri nu te performează / formează ca om. Te ocupă, doar. Plăcut, dar îţi ocupă timpul. Nu activează omul din tine, îl ţine doar treaz.
Ei bine azi, a vrea să fii om complet, să pui în joc toate dorinţele tale de a fi om, este un exerciţiu religios, cred eu. Are o valoare nu doar eliberatoare, dar şi religioasă în sensul că a porni pe un drum pe care vrei să ai totul, ca om, deblochează în tine toate zonele din suflet care stăteau. Pariezi pe totalitate, pe tot ce vrei şi pe tot ce poţi. Acest pariu, decizia orbească de a reuşi să faci tot ce îţi propui, activează omul interior, omul global, şi puterea de a ieşi din interior spre exterior, spre comportament, spre agenda zilei, spre organizarea inteligentă şi flexibilă în interesul propriu.
Există în dorinţa de « a realiza tot ce ţi-ai putea propune» ceva bun, nu e vorba nici de orgoliu, nici de performanţă inutilă. E un pariu cu tine, e o luptă cu tine, pentru a depăşi un eu static, şi a da toate şansele unui eu în acţiune globală.
Şi, deci, cred că soluţia azi e să te laşi şi de fumat, să te apuci şi de înot, să citeşti şi un roman pe săptămână, să te înscrii şi într-o asociaţie, şi să faci şi fapte de caritate. Etc. Cu un bemol, lucrurile trebuie organizate în funcţie de dimensiunile omului. Dacă eşti ocupat toată saptămâna, e greu să mergi sâmbăta şi la teatru şi la film şi să fii la curent cu tot ce iese pe ecran. Dar, poţi pune punctul de « cultură » în agenda saptămânii, şi asta îţi va reuşi.
Cam care sunt punctele care ne fac oameni compleţi? Iata o listă posibilă:
– sănatatea, ca alimentaţie şi lipsă de dependenţe, dar şi sport,
– creativitea, ca hobby sau meserie creativă,
– religia şi cultura,
– prietenia (familia, iubirea, prietenia) dar şi ajutorul celui mai sărac sau singur,
– buna organizare şi evoluţia în profesie
– şi apoi dezvoltarea continuă, împărţită în două direcţii, informaţii teoretice pe care vroiai să le ştii de mult dar nu aveai timp, şi apoi informaţii practice pe care vroiai să le stii. De exemplu vroiai să afli ceva despre viaţa lui Mozart, să citeşti despre asta, sau vroiai un curs de prim ajutor. Se pot începe aceste două lucruri, şi peste o lună se pot termina.
Toate aceste punte, puse pe o agendă, pot fi începute azi.
Vor intra sigur dacă nu până mâine, dar până la sfârştiul săptămânii sau al lunii. Si, ai mulţumirea interioară că ai început… tot ce trebuia să înceapă în viaţa ta. In clipă în care te decizi să le faci pe toate, paradoxal e o putere ascunsă care se trezeşte.
La cercetaşi, fondatorul cercetăşiei spunea « cereţi puţin, veţi obţine puţin de la băieţii voştri. Cereţi mult, veţi obţine mult ». Sau, un călugăr care îşi povestea viaţa, spunea că în tinereţe căuta maestrul care să ceară tot de la el. « Cineva care te cheamă să lucrezi cu el o săptămână, o lună… nu mulţumesc. Dar cineva care îţi spune Hai cu mine, am un proiect care o să îţi ceară toată viaţa, toate puterile, toată energia, dar o să laşi ceva în urma ta »… aici da, mă interesează asta. « . Să vrei « Totul », să schimbi total lumea, ta sau a altora, este interesant, şi are şanse să reuşească. Să îţi propui « Mai nimic »… sunt mari şanse să nu iasă nici măcar acel mai nimic.
Şi acum să ne gândim la sentimentul pe care atâţia îl au că ani de zile stai degeabă şi aştepţi. Citeşti despre E-uri, dar mănânci la fel de prost. Citeşti despre importanţa mişcării, dar tot nu mişti un deget. Citeşti despre importanţă proiectelor independente, dar tot stai degeaba în Week-End, pe net sau la televizor. Stai. Ani de zile. Un circuit nu s-a montat încă în mintea ta. Ceva face că maşina nu porneşte, nu ia la cheie.
E normal. Se adună lista. Lista ta, lista totală, a lucrurilor care vor fi făcute de tine, doar de tine, şi doar aşa cum tu poţi să le faci. Nu s-a adunat în sinea ta un fel de Bucket List, care va fi lista ta pentru restul vieţii. Atunci când lista e completă, tragi linie şi mintea secretă acel sentiment de pornire la acţiune, care nu venea de ani de zile. E normal asta.
Şi începi să alergi.
Monseniorul Ghika spunea, în ceasul morţii, ca spovadă, “mor cu conştiinţă împăcată că am făcut tot ce am putut ». Ce odihnă, să ştii că faci, în această clipă, tot ce poţi! Mintea care merge până la capătul ei, până la limita ei, nu oboseşte, devine odihnită, reactivă, creativă. Sufletul împăcat. La fel cumva spunea tatăl lui Steinhardt, « la închisoare o să o duci greu ziua dar o să dormi bine noaptea ».
Suntem obosiţi pentru că omul exterior a adormit omul interior. Şi pas cu pas taskurile ne îngroapă tot mai mult omul interior. Decizia de a dezgropa omul interior de unde s-a ascuns e decizia care te readuce în prezent, complet, ca un om global, total.
Doar o viaţă plină merită trăită, asta simt toţi cei care aşteaptă ani de zile să pornească la drum şi nu o fac încă. Au dreptate. Nu e absurd ce li se întâmplă. Orice altă pornire la drum ar fi una falsă, incompletă, forţată, şi deci nu ar fi drumul bun, ar înclina balanţa interioară şi poate că niciodată nu ar merge pe paralela cea bună.
Iar cei care pleacă la urmă, vor fi cei dintâi. Vor primi acelaşi dinar. Pentru că vor trece cu mult mai mare intensitate şi rezonanţă prin univers. Vor intra brusc, mult mai adânc, şi mult mai repede, în prezentul acela nesperat care despre care vorbesc atâţia oameni spirituali.