Întâmplător, încercând să fac ordine într-un sertar înțesat cu hârtii îngălbenite de vreme, dau peste niște foi de bloc-notes cu sigla hotelului Hilton Amsterdam. Spicuiesc din ele:
”Imaginea este de fapt o informație descompusă și prelucrată în creier. Când privim un obiect, vedem doar niște puncte ce pot reprezenta o informație vizuală. Aceste puncte se recompun în mintea noastră și creează o anumită imagine. Oamenii pot recompune aceeași informație în mod diferit – percepția. Creierul poate recompune și imagini din puncte fictive și astfel putem vorbi de imaginație. Mai multe imagini înlănțuite (un album de imagini vizuale sau de altă natură) reprezintă gândirea unei persoane. Puterea de a recompune un număr cât mai mare de imagini într-un anumit timp definit ne oferă informații despre gradul de inteligență al unei persoane”.
Sau:
”Copilul unui om bogat are un mare handicap în viață în fața unui copil nevoiaș. La fel cum copilul unui savant este obligat de aureola tatălui să-și forțeze limitele prin idealuri tot mai inalte și cel bogat poartă o grea moștenire. De multe ori, căderea în gol de la un ideal foarte înalt poate avea consecințe tragice…”.
De obicei mă consider o persoana pragmatică, cu simțul realității, și atunci de unde această abordare metafizică? Citind aceste fragmente, gândurile mele o luară razna, pe meandrele timpului, până în urmă cu vreo zece ani. Soția mea fusese invitată la o conferință pe teme medicale la Amsterdam și, profitând de ocazie, hotărâm să mergem într-un fel de city break amândoi. Ne înbarcam într-o aeronava Tarom și aterizam pe aeroportul Schiphol.
Drumul de la aeroport la hotel mi s-a părut mirific. Am rămas fascinant de câmpurile din afara orașelor și segmetarea naturală a parcelelor cultivate sau a pajiștilor cu iarbă, prin intermediul canalelor de apă peste care se putea trece doar prin deschiderea unor poduri cu portițe. Văcuțele pasc liniștite în timp ce proprietarii nu stau cu grija pierderii lor. Peisajul era împărțit între apă/canal, șosea/autostradă, pistă biciclete și câmpul cu pajisti plin de văcuțe, parcelat de fire înguste de apă. În Olanda exista piste speciale pentru biciclete chiar și în afara orașelor. Pătrunși în Amsterdam observăm atmosfera istorică a prosperităţii medievale, multe muzee, canale pitoreşti şi case înguste cu frontoane, lalele multe şi pieţe de flori pe apă, mori de vânt, ceramică albastră şi libertatea unei vieţi intense. Am admirat cladirile frumoase, orânduite parcă la linie, dar fiecare cu arhitectura ei distinctă. Ceva pare să le unească și anume stilul specific olandez baroc combinat cu cel gotic. Deşi oraşul este aglomerat, pare că aici lipseşte stresul, căci oamenii sunt calmi şi circulaţia se face în special cu bicicleta, tramvaiul sau pe apă.
Într-o zi am fost la stadionul lor, Amsterdam Arena, unde m-a frapat o mică minune tehnologică. Imaginati-va o cameră în înaltul tribunei înțesată cu monitoare TV. Și un agent de securitate care plimba un un joystick stânga-dreapta, înainte-înapoi, ca la jocurile pe console, până putea citi ce scrie pe un pachet de țigări, aruncat pe jos, în orice colț al arenei. Sigur, mi-am zis în gând, doar ei au inventat Big Brother.
Dar nu pentru asta ardeam eu de nerabdare să colind Amsterdamul. Cartierul Roșu mă chema cu a sa irezistibilă aură de fruct oprit. Cu rucsacul în spinare si o hartă în mâna dreaptă am pornit la drum de dimineață. De la hotel până la punctul vizat trebuia să traversez tot centrul, să tot fi fost vreo patru kilometri. Dar o plimbare prin city-ul Amsterdamului era întotdeauna o binecuvantare. Străduţe pitoreşti, case înguste şi înalte, multe de culoare neagră, dar înveselite de ferestre albe şi flori colorate, pieţe medievale, clădiri monumentale ridicate pe piloni, ca la Veneţia. Mă uit gură-cască la o piață de flori care vindea la liber seminte de canabis, pentru cultivatori pricepuți, trec podul si eram în Cartierul Roșu. Vitrinele nu se deschiseseră încă, era prea de dimineață si probabil exponatele încă se refăceau după o noapte agitată. În schimb la tot pasul întâlneai sex-shopuri, mai ceva ca pe Magheru, iar printre ele celebrele Coffee Shops.
Mă apropii timid de unul mai lăturalnic. Mirosul specific se simțea în aer. Mă așez pe jumătate de scaun la o masă, cu rucsacul la picior. Pe mese trona câte un glob mare de cristal, tutun și foițe la liber, pentru cei care vroiau sa se lase. Nu era cazul meu. Nici nu mă apucasem. În jurul meu tineri, băieți și fete, își savurau liniștiți țigările iar din cand în când mai trimiteau rotocoale albe de fum către globul de cristal. Este cunoscut că acesta accentuează efectele halucinogene. Dintr-o dată îmi fac curaj, mă duc la tejghea și cer un joint. Barmanița m-a citit și mă întreabă zâmbind dacă e prima dată, asemenea fetelor experimentate de la o aruncătură de băț mai încolo, când primesc câte-un adolescent în vizită. Și eu mă simțeam adolescent și răspund timid un ”yes” imperceptibil.
Primesc produsul contra unei sume de 5 euro și mă întorc oarecum rușinat pe scaunul meu. După primele fumuri regretam că mi-am dezvăluit inocența, nu simțeam nimic și mă gândeam că poate mi-a dat altceva. De ciudă am început să trag vârtos din țigară. Mare greșeală. Abia după ce am terminat de fumat a început să mă învăluie un abur molatec, să mi se distorsioneze simțurile. Era un fel de beție lucidă, dacă îmi este îngăduită o astfel de exprimare. Observam cu acuratețe tot ce mi se întâmplă. În plus, gândurile se perindau ciudat, cu o viteză nebănuită. Parcă se derula un film pe un ecran gigant, cu şi despre mine, pe repede-nainte. Nu făceam nici un efort să-mi amintesc cu maximă precizie amănunte de mult uitate. Din contră, încercam să mi le înăbuş.
Din cinci în cinci minute mă uitam la ceas şi parcă treceau ore. Percepţia timpului era dintr-o dată alta. Aveam să aflu în curând că şi percepţia spaţiului era distorsionată ceea ce era mult mai grav. Timpul şi spaţiul erau derivate ale aceluiaşi întreg. Mă ridic de la masă şi pornesc pe drumul de întoarcere la hotel. Trotuarul pe care păşeam părea dintr-o dată mai aproape, mai lat decât era în realitate, încât când mergeam parcă călcam în străchini. Cu greu am reuşit să parcurg cei patru kilometri până la hotel, chiar şi cu harta în mână. În plus, mă acaparase şi o cumplită durere de cap.
Ajuns în camera de hotel m-am trântit direct în pat. Mă foiam când pe o parte, când pe alta şi repetam într-una, cu voce tare, „Nu mai vreau”, „Nu mai fac”, deși eram singur în încăpere. Retrospectiv, pot spune că m-am ţinut de cuvant şi nu-mi doresc să mai repet.
Am încercat să adorm dar eram prea surescitat iar gândurile nu-mi dădeau pace. Atunci, cel mai bun lucru pe care-l puteam face a fost să mă ridic şi să notez tot ceea ce mi se întâmplă. Eram curios să mă analizez din toate punctele de vedere iar hârtia reprezenta cea mai bună mărturie. Presimțeam că este o ocazie unică. Astfel am putut să împărtăşesc cu voi, dragi cititori, o parte din fantasmele mele de atunci. Absolut autentice.
