Citești din Mariana Codruţ (
hiatus, editura Paralela 45, 2015
), desfaci împreună cu ea, șurub cu șurub, lumea, craniul, inima, moartea, iubirea (soarele rămâne), te pomenești cu mâinile pline de vaselină și funingine și te apucă nu știu cum fericirea.
Din poezia Marianei Codruț nu poți cita. Dacă-i smulgi un vers, smulgi acoperișul de la casă, dacă rupi un rând, curge sânge. Cum ai putea să decupezi, mai puțin decât atât: « jos, în curtea interioară copacii freamătă/ ca niște cili sub apă. Simplul fapt de a ști/ că ei, orice s-ar întâmpla, ajung întotdeauna/ în vârf (chiar dacă se pierd în crengi mai mari,/ mai mici si în frunze) mă liniștește. » (viață comunitară 4.).
Dacă există (oare?) poeți în poezia cărora te așezi și te liniștești, în poezia Marianei Codruț te așezi cu toată greutatea, în siguranță, ca pe ceva foarte stabil, și te neliniștești (iluzia cea de toate zilele).
Ceva foarte stabil. Mariana Codruț scrie în calupuri minimale, indestructibile.Cumva în spirit de haiku, dar fără constrângerea formală a acestuia, poemele sale sunt învelișul ultim, adică cel pe care nu mai ai cum să-l dai jos de pe sâmburele lumii. Lumea are o densitate uriașă, uranică, și totuși ceva e posibil pe lume, rar, un fel de grație (iedul de capră, puntea). E tot timpul frig (un frig meta-fizic), iar eul poetic pare o entitate nordică, polară, atrasă de soarele alchimic (zi de vară). Iubitul Marianei Codruț, prințul ei, dumnezeul ei este soarele: îi face curte, i se gudură ca o amantă fără voință, ca un câine credincios care speră că orice gest al stăpânului ar putea fi unul de iubire (sfinte explozii, lumi în gălbenuș).E atâta nevoie de lumină pe gratis în lumea infuzată de-o neliniște fără leac.
Câtă neliniște, atâta poezie. E o poezie care se luptă cu noaptea (nocturnă), flirtează cu spaima, îi dă să mânânce din propria ființă (solidaritate, joc), se ia la trântă sistematic cu singurătatea (ca să știi: ), în timp ce un misterios instinct vital aduce pînă la urmă zorii, salvează totul, ca-ntr-un fel de orgasm târziu, dar totuși orgasm (fericirea singuraticului e misterioasă). Precum variațiunile Catedralei din Rouen, pictate de zeci de ori de Claude Monet în lumină de crepuscul sau de răsărit, cele trei variante ale poemului pastel postmodern, nuanțează acest miracol incredul, posibilitatea de a pândi ceva viu și imponderabil și trecător, în lumea noastră muritoare, zdrobită de gravitație.
Pastel postmodern (ploaie de iulie):
„plouă dn senin. cerul, pământul, cartierul în lung și în lat răsuflă pripit. văd două clopote moi sub cămașa unei femei aplecate în gol, copii fugind care-ncotro în țipete vesele, vântul zburlind perdelele albe.
ne e bine, suntem vii”.
„ne e bine, suntem vii” e poate cel mai tandru vers despre încordarea lumii. Neliniștea este, la Mariana Codruț, un hiatus existențial. Vizuală, cu imagini puternice, esențializate, poezia sa nu ți se lipește de retină, ci îți desprinde retina, ochii ți se bulbucesc.
Constantă stilistică.Ca și în volumele anterioare (Existență acută, Blanc, reluate în antologia Areal, Paralela 45, 2011), poeta ieșeană procedează și în hiatus prin dizlocare sintactică. E vorba de organizarea poemului în trepte semantice, în unități care se adaugă și, imagine în prelungirea imaginii, dau la o parte pînza de pe tablou și dau chip (ne)liniștii. Dar e vorba adesea chiar de o sintaxă dizlocată, care înseamnă pînă la urmă o semantică dizlocată, o privire a lumii de pe altă treaptă. Aici e de recunoscut, cred, sunetul inconfundabil al Marianei Codruț. Vocea ei nu percepe alunecările, suprafețele line, curgerile, ci discontinuitățile, întreruperile, golurile, iluminate pentru o clipă cu o intensitate insuportabilă. Lumea (ei) e plină de hiatusuri pe care poeta le adulmecă și le explorează cu această credință absolută, de nenegociat, că poezia, poezia te împinge înapoi la suprafață.
„nu sunt o tăietură precisă/ în carnea zilei colective,/viața mea nu e/o tăietură precisă/în carnea istoriei comune.//când mă apropii prea mult/ de un om, inima lui/se pulverizează/iar eu cad în gol.// dar cu atîta putere a disperării/ știu să mă-ntorc spre cerul/ și pământul din mine,/ încît le fac să vorbească.” (nu sunt o tăietură precisă).
Speolog al neliniștii, de la Mariana Codruț am cules într-o zi vântoasă de iulie, la Iași, o superbă profesiune de credință: « Eu sunt în concurență tot timpul cu lumea mea interioară. Când aud câte un zgomot cobor cu lanterna să luminez prin colțuri, să descopăr ce se întâmplă. De asta scriu. »
