Mintea emoţională. Sau „de ce ne apucăm de scris în ultima clipă”?

E un fel de blestem care face că te apuci de scris mereu în ultima clipă. De licenţă, de proiectele mari, chiar master sau doctorat. E oare vreo ieşire din acest sistem de a face lucrurile pe final?
Cei care fac asta spun, de obicei, « nu pot să lucrez decât sub presiune ». Eu personal am pus asta pentru mult timp pe seama procrastinarii. De ani de zile mă lupt cu propria mea procrastinare, şi încerc să o înţeleg pe a altora. Si tot ani de zile am considerat că procrastinarea la nivel de scris e ceva ce ţine de efectele negative ale stresului şi presiunii vieţii actuale.
Totuşi, sunt explicaţii care dau un sens pozitiv procrastinării, cum e teza procrastinării structurate, a lui John Perry, profesor de filosofie la Stanford. El spune că nu trebuie să facem o opoziţie între datorie şi plăcere, între neplăcut şi plăcut. Că unii oameni funcţionează începând cu plăcutul. Nu trebuie să te opui plăcutului, trebuie să începi de la el, şi o să ajungi şi în capul listei, la lucrurile mai neplăcute. Asta e în ce priveşte ordinea în care facem lucrurile.
În ce priveşte redactarea unei lucrări, poate doar scrisă sau poate chiar şi artistică, faptul că amânăm şi începem treaba doar în ultima clipă, ei bine eu am ajuns să cred că e ceva care ţine totuşi de echilibrul normal între creier, afectivitate şi creativitate. E normal să începi în ceea ce pare o situaţie de urgenţă, dar care e de fapt doar momentul în care tu eşti pregătit să începi acel lucru.
Adică, ai de făcut o licenţă de 80 de pagini. O tot pregăteşti. Dar, momentul în care îţi iei zborul şi o scrii, treci de la 30 la sută la 85 la sută, e un moment scurt. Pregătirea licenţei poate dura cinci luni, momentul „magic” de scriere poate dura doar o săptămână, doar patru zile. (Nu vreau aici să susţin că trebuie să scrii o licenţă în ultimele patru zile, ci să expun ceea ce e o mică teorie la care am ajuns despre creativitatea în faţa unui obiect care cere multă muncă).
Ideea ar fi că un obiect care cere multă elaborare intelectuală, o construcţie intelectuală deci, oricât de mare ar fi, paradoxal sau din păcate el nu se poate face pe bucăţi. Dacă e adevărată lucrarea, adică e “a mea”, atunci are în ea nu doar raţiune, oricât de frumoasă şi logică ar fi raţiunea, ci şi emoţie. Emoţia mea când scriu şi gândesc acele lucruri. Emoţia de a o vedea construindu-se sub ochii mei. Emoția de a lăsa liber creativităţii ştiind că va fi un rezultat final citit de alţii. Emoţia pe care o duc cu mine, emoţia ce sunt eu de fapt, amprenta mea afectivă, ca un fel de sânge ascuns în tot ce fac, şi nu se opreşte în nici o clipă. Si nici nu porneşte oricum pentru a intra în stare de creaţie. Nu suntem toţi Kant, să imaginăm la rece cu pauze fixe de ora 14. Suntem, de multe ori, foarte diferiţi de Kant.
Modelul explicativ al acestei scene este proiectarea unei case. Chiar şi o casă, proiectată de arhitect, nu se face pe bucăţi în sensul că o lună lucrezi la un zid, altă luna la alt zid, şi nu pui grinda în aer aşteptând să ajungi la ea cu construcţia. Când lucrezi, faci din mers toate de-odată.
O lucrare e casa minţii? Nu, e o casă pentru minte. Nu e acelaşi lucru. Spaţiul arhitectural, se zice în teoria arhitecturii, e în principal spaţiu funcţional, iar secretul arhitectului bun e să vadă golul, nu zidul. Să imaginezi golul dintre ziduri, nu sculpturile de pe pereţi.
O lucrare scrisă e o casă nu a minţii, ci pentru minte. Pentru ca eu, sau alţii, să ne putem plimba prin acea casă. De aceea, stucatura, fundația, macheta, chiar dacă e ceva raţional, e în primul rând emoţional. E al meu, şi nu poate să crească decât atunci când simt că mă reprezintă şi mai ales că mă va reprezenta.
Iata de ce luni de zile se poate să nu fiu încă gata de a construi. Pare că luni de zile nu fac nimic, mai citesc ici colo, ceva de genul 5 la sută din ce ar trebui să fac sau din ce am la dispoziţie. Dar acel 5 la sută e ca un teren pe care am luat autorizaţie de construire. Mult timp, e un teren viran. Asa se face în realitate. Scrie « în construcţie » dar nu se întâmplă nimic. Pentru că mă obişnuiesc cu ideea. Organizez subcapitolele în mintea mea.
O lucrare mai mare de 40 de pagini, şi la care ţin (adică ea contează pentru mine, nu e doar un raport imbecil) e ceva care trebuie să fie construit mai întâi afectiv. Întemeiat afectiv, cum spun filosofii. Să nu mă tem de ideile mele, de ce vor zice alţii, de nevoia de a şti că am citat şi citit tot domeniul.
Si la un moment dat vine, brusc, construcţia. Când am proiectul, toate materialele, şi lucrurile se leagă. Una peste alta, brusc ridic construcţia, la fel cum vezi case care se ridică brusc în două săptămâni, după doi ani de « teren viran ».
E la fel cu proiectul de scriere. Am ajuns să cred că asta e funcţionarea normală a omului, care nu e un robot, ci om, minte şi emoţie. Pentru mult timp doar scanează materialele, vine, revine la pasaje, la text, la cărţi, la idei. Pare că nu face nimic. De fapt, construieşte şi evaluează structura de rezistenţă, care e un sentiment de apartenenţă pentru acea construcţie. Un pariu, un angajament, o investiţie de credinţă şi de personalitate. E a mea. Va fi a mea. Am destule materiale care mă reprezintă, destule idei puse în felul meu în ordine.
Mintea, deci, chiar dacă gândeşte la obiecte raţionale, cu sens raţional, este inseparabil legată de emoţia omului respectiv. Iar pentru ca mintea să producă un obiect mare, voluminos, trebuie mai întâi adunată o doză mare de emoţie care să se degaje apoi, brusc, la un moment dat. Un fel de amestec de speranţă, de curaj, de pariu, şi de încredere că s-a adunat destulă perspectivă, destule machete, pentru ca să pot începe lucrul.
Mintea e emoţională, iar omul nu poate lucra împotriva lui, omul e o unitate de gândire, simţire, şi personalitate. Iată de ce esenţialul unei lucrări se face brusc, repede, şi la final. Nu e finalul în sensul că nu ai făcut nimic de o lună. E finalul bun, ai adunat destul curaj pentru a fi sigur că, fără să ştii clar ce va ieşi, nici cum, vei lucra ca om: dintr-o bucată. Vei lucra ceva care va ieşi din tine, ca tine, şi despre tine.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *