Cu Veiko Õunpuu a fost obsesie la prima vedere. Prima vedere? “The Temptation of St. Tony” (2009), un film năucitor blindat cu metaforele unei veritabile parabole de congruenţă postmodernă a “listei” de tentaţii din exilul Sfântului Anton în deşertul egiptean, temă amplu reprezentată de-a lungul istoriei în literatura şi pictura occidentală. Numai că Tony, interpretat fenomenal de Taavi Eelmaa, este un birocrat devastat existenţial a cărui viaţă încremenită ca un fir de păr în tencuiala zidului începe încet, încet să capete iluminări dintre cele mai neaşteptate şi mai bizare, transformându-l ba în agrimensorul kafkian, ba într-un Vladimir şi într-un Estragon aşteptându-l pe Godot, totul într-o iminenţă a demascării iadului de după colţ. Cu un scenariu excelent scris şi superb executat vizual, “The Temptation of St. Tony” emană, într-o originalitate extrem de dinamică, ecouri formale din cromatica lui Bela Tarr (acel alb-negru de istorie reziduală), Aki Kaurismaki (jocul actoricesc bazat pe absenţă facială şi amorsa de cinism rece şi depresiv a replicilor), Roy Andersson (trupul conceput ca o carcasă goală care se mişcă în spaţiu după o logică a derutei) şi un nevăzut distopic care te trimite cu gândul la “Satyricon”-ul fellinian. De altfel, dacă nu mă înşeală memoria, filmul a primit în momentul lansării chiar girul laudativ al lui Kaurismaki şi Roy Andersson.
Cu Veiko Õunpuu a fost obsesie şi la a doua vedere. Al doilea film vizionat –“Autumn Ball” (2007), primul său lungmetraj. Un Veiko Õunpuu la fel de puternic, însă de data aceasta fără situaţionismul absurd-joyceian din “The Temptation of St. Tony”. Film color, cameră de 32 mm setată pe fineţea estetică a lui John Casavettes (într-o scenă de la începutul filmului poate fi depistată pe peretele unui apartament, într-o aluzie intertextuală, un poster cu legendarul “Love Streams” (1984) al lui Casavettes), conceput ca un labirint al unor destine făcute ţăndări într-un cartier caleidoscopic de blocuri comuniste din Tallinn-ul contemporan. Alienare, angoasă, ratare, priviri în gol, vid sufletesc. Filmul este o adaptare după romanul cu acelaşi nume din 1979 al scriitorului estonian Mati Unt şi spune poveştile disparate a câtorva personaje conectate prin link-uri subtile ale disperării: scriitorul Mati părăsit de soţia sa adulterină, înecat în alcool şi în bântuiri nocturne cu mintea vraişte, garderobierul Theo, care va deveni şi ucigaş, amorţindu-şi traiul mizerabil între picioarele prostituatelor, o mamă singură, Laura, lucrătoare într-o fabrică, ajunsă la limita subzistenţei psihice, bărbierul în vârstă August, o relicvă a singurătăţii, şi arhitectul Maurer, captiv alături de soţia sa dezechilibrată emoţional într-un mariaj de forma unui ştreang. Bergman scrie pe toţi, dar nu ca-n filmele lui Bergman, ci într-o variantă uşor post-grunge. Un film de o tristeţe sufocantă.
Cu Veiko Õunpuu a fost obsesie şi la a treia vedere – “Empty” (2006), mediu-metraj, filmul de debut, poate fi văzut pe YouTube. E un soi de film programatic, în el găsim toţi germenii limbajului cinematografic din filmele care aveau să urmeze. Titlul spune totul despre activitatea lăuntrică a celor trei personaje. Apare pentru prima oară Mati (Mati Unt a colaborat şi el la scenariu), un intelectual epuizat care hotărăşte să-şi petreacă un weekend cu soţia sa şi cu amantul acesteia într-o casă de vacanţă înconjuraţi de pustietatea mirifică a unei păduri şi a unei plaje. Umor absurd până-n măduvă. Experimental până-n vârful unghiilor. Încadratura are ceva din spaţialitatea picturală fotorealistă a primelor filme ale lui Lech Majewski. Un debut mai mult decât convingător la capitolul talent cu carul.
La contactul cu ultimul film regizat de Õunpuu, “Free Range” (2013), obsesia s-a cimentat definitiv. Hollywood Reporter – sursă confuză valoric în ceea ce priveşte cinematograful european, dar extrem de influentă în zona revuisticii occidentale – paria în septembrie 2014 că acest film va reprezenta pentru regizorul estonian spargerea tuturor barierelor în impunerea sa la nivel internaţional. N-am idee dacă s-a întâmplat sau nu asta, însă “Free Range” pare a tura la capacitate maximă întreaga forţă estetică fascinantă a lui Õunpuu. Tehnic, totul este lucrat în filigran, cu o filosofie godardiană a montajului: filmat pe peliculă de 16mm, culori deschise cu luminiscenţă acvatică, granulaţie cinéma du look, blur-uri interstiţiale neglijente, elemente estompate de Nouvelle Vague, retro-chick contemplativ al peisajelor pe linia poeticilor urbane ale lui Jim Jarmusch, totul asezonat magistral cu un fundal sonor neprelucrat, în care se pot auzi detalii de zgomot metanarativ. Õunpuu susţine probă după probă de masterclass stilistic. Povestea? Îl avem pe Fred, un tip plictisit şi cu veleităţi literare. Fred are ochi albaştri. Fred se doreşte un vagabond beatnik, urăşte tot ceea ce îi pare a fi viaţă burgheză. În afară de funcţia vorbitului, gura lui Fred se mai deschide pentru a primi fum tabagic şi băutură, cât mai multă băutură. Umblă beat aproape în fiecare noapte. Rămâne fără slujbă, după ce, în calitate de critic de film, este dat afară de la o publicaţie în urma unei recenzii în care desfiinţează filmul “Tree of Life” al lui Terrence Malick, câştigătorul Palme d’Or-ului în 2011. Fred are o iubită. Iubita lui Fred este fiica patronului publicaţiei de la care Fred a fost concediat. Fred îşi lasă iubita însărcinată. Fred pare a-şi iubi iubita, dar Fred încearcă într-o zi să-şi înece iubita în cadă, în urma unei polemici despre poezie în faţa căreia iubita sa a reacţionat cu indiferenţă. Nu se despart. Iubita lui Fred e topită după Fred. Fred fuge de responsabilităţi ca dintr-o clădire în flăcări. Când aude că iubita lui este însărcinată, Fred fuge ca dintr-o clădire în flăcări la o fostă iubită. Fred se întoarce apoi la actuala iubită. Fred vrea să-şi caute de muncă. Se orientează spre meserii proletare: se angajează ca şofer de motostivuitor, dar produce numai dezastre cu metodele sale creative de a stoca marfa şi îşi pierde imediat slujba. De supărare, Fred, evident, se face pulbere. Beat fiind, vede un autobuz. Beat fiind, fură autobuzul şi se plimbă vesel şi distrus pe interior.
„Mediocri în suflet, dar puternici în dispreţ”
Filmele lui Õunpuu abundă în scene memorabile. Una dintre ele e de găsit în “The Temptation of St. Tony”, un veritabil stup de scene memorabile. În căutarea femeii de care se îndrăgostise şi care fusese răpită de doi proxeneţi mătăhăloşi, Tony ajunge într-un club-sodomă numit “Epoca de Aur”. Înăuntru, o hărmălaie libidinoasă excitată în urlete drăceşti. Pe scenă, purtând un melon magritteian şi un micuţ acordeon, maestrul de ceremonii. Nici că se putea găsi un MC mai expresionist, mai rupt din pictura lui Otto Dix decât “Monsieur Merde” al lui Leos Carax, irepetabil-demenţialul Denis Lavant. La un moment dat, la balconul localului apare Patronul, denumit Herr Meister, în fapt însuşi Moloch, bătrân, ciufulit, cu o tunsoare lyncheiană, cu ghiuluri enorme pe degete, ochelari de ganster şi haină de blană, privindu-şi clientela cu silă de pe un jilţ masiv. Se opreşte muzica, se lasă o tăcere deplină, Herr Meister spune: „Întunecată este noaptea, copiii mei, carnea mea, ziua şi-a luat încă o dată privirea de pe noi, dar noi, care am suportat în speranţă, noi, care ne-am născut împotriva voinţei noastre, păcătoşi inocenţi la origini, strâmbaţi de mânie chiar din pântecele mamei, mediocri în suflet, dar puternici în dispreţ, nouă nu ne este frică de întuneric, pentru că noi am ştiut dintotdeauna că însuşi întunericul ne-a scuipat aici!”
Un detaliu frapant privind hermeneutica narativă a filmelor estonianului: camera nu pare că vrea să filmeze, ci urmăreşte o scriitură nevăzută, există o permanentă invizibilitate scripturală, ca şi când, în subsidiar, Veiko Õunpuu, independent de scenariu, caută să canalizeze forţa imagistică a cadrelor într-un soi de noimă exclusiv literară, încât ai senzaţia că efortul regizoral este acela de face ca imaginile pe care le vedem pe ecran să fie, în timp real şi în puritatea sălbatică a primelor manifestări psihice, imaginile produse în minte şi deduse imaginar din scena pe care o citeşte în chiar acele momente nu în scenariu, ci în varianta romanescă sau poematică a scenariului. Mai precis, Õunpuu nu pare interesat de filmarea într-un timp terestru, ci într-o redare cât mai exactă cu putinţă a realităţii mintale declanşată de timpul terestru, ca şi cum ţinta este aceea de a surprinde ceea ce de fapt nu vede ochiul când pretinde că vede. Deloc întâmplătoare această politică naratologică a imaginarului, căci în background-ul estonianului găsim şi momentul Õunpuu-student-la-semiotică-şi-teorie-literară. Şi pentru că tot am ajuns la capitolul biografie, iată din ce matriţă identitară aventuroasă se revendică personajele sale: până să devină regizor, Veiko Õunpuu a lucrat mai întâi ca vulcanizator, apoi a solicitat azil în Finlanda, apoi a fost vânzător de covoare în Suedia, apoi a jucat rolul unui şofer în filmul regizorului estonian Hardi Volmer, “All My Lenins”, apoi şi-a pierdut o vreme timpul printr-o agenţie de publicitate, apoi a luat drumul Asiei unde şi-a câştigat traiul “cu cârca”, din căratul mărfurilor, apoi s-a înscris la Universitatea din Tallinn pentru a studia semiotică şi teorie literară. După toate aceste bucle biografice, Veiko Õunpuu a zis să-şi încerce norocul şi-n partea de business a cinematografiei: şi-a deschis un studio de producţie numit Sugar Films, dar în scurt timp compania s-a dus la fund. Urmează o altă paranteză până la debutul regizoral cu “Empty”: Õunpuu în rolul de pictor şi autor de eseuri critice pe teme sociale. Întrebat în 2009, într-un interviu prin e-mail pentru publicaţia Filmmaker Magazine, cât de importante au fost toate aceste experienţe în decizia de a deveni regizor, Veiko Õunpuu a răspuns: “Pur şi simplu nu eram în stare să am un loc de muncă sau orice altceva pentru o perioadă mai lungă de timp. Aşa că pluteam cumva în derivă, devenind din ce în ce mai disperat, până când eu şi câţiva prieteni am decis să facem un mic film”.
Acum, câte ceva despre Tallinn, capitala Estoniei. Tallinn este locul în care, după o rătăcire de-a dreptul mistică prin spaţiul sovietic, Andrei Tarkovsky a filmat una dintre scenele-cheie ale “Călăuzei”, scena în care Călăuza, Profesorul şi Scriitorul, la bordul decapotabilei 4×4, reuşesc să fenteze vigilenţa militarilor care păzesc poarta spre Zonă. În epopeea naţională a Estoniei, “Kalevipoeg”, se vorbeşte despre locul unde lumea se termină ca o “scorbură liniştită ascunsă în spatele trestiilor”. Numai că, văzut prin ochii lui Õunpuu, Tallinn nu are o valenţă tarkovskyană şi nu este nici o “scorbură liniştită”, ci ne apare ca un enorm catastif al unor vieţi trase pe linia moartă, ca în această frază din “Manechinele” lui Bruno Schulz: “Totul se va întâmpla pe neobservate, iar cititorul nu va suferi niciun şoc. Cine ştie – poate că, în timp ce noi vorbim, manevra aceea necurată (timpul, n.m.) a rămas în urma noastră şi acum călătorim pe linia moartă”.
Abisal şi caustic într-ale istoriei, răvăşitor într-ale vieţii, al naibii de inteligent într-ale umorului, nostalgic şi codat într-ale inimii, Veiko Õunpuu nu e tocmai regizorul cu care te întâlneşti des prin cinematografele din România.
Păcat.
Păcat pentru că, după un film de-al lui, începi să înţelegi brusc de ce totul poate fi, în definitiv, subit şi iremediabil, numai istovire, mers doar de dragul bordurii şi faliment al atingerilor.
