Cât pe ce să mă convingă domnişoara Macmacu’: “Păi vă spun sigur, cheia succesului e în online, exclusiv în online! Uitaţi-vă la marii zmei, la Gargarafu, la Floso, la Birlicu’! Ce expuneri! Ce idei! Ce conferinţe! Briliante! Sclipiri! TED-uri pur şi simplu! Reţeta! Soluţia! Audienţa! Click-u’! Lindicu’! Să stai cu limba scoasă, efectiv! Efectiv!! Nu prostiile cu care ne bateţi dumneavoastră la cap! Să stiţi că aşa n-o să ajungeţi niciodată la păsărică, la fofleaşcă, la zemurile calde! O să rămâneţi un onanist, un trist! Nici măcar nu mai ieşiţi din apartament, bâjbâind acolo în întuneric, mai trimiţând un mail, mai făcând o mămăligă!”.
Brizbriz-urile, în direct pozat-postat! Impresiile, călătoriile, expunerea, sentimentele, referinţele, critica de film, critica de food, hair-styling-u’, progresu’ tehnologic, gadgeturile, fierbătoarele, deşteptătoarele, vibratoarele, fiarele de călcat, festivalurile neapărat electro-parkinson, doar electro, exclusiv electro! Şi deschidere! Multă deschidere! Neapărat deschidere! Pentru canibali, pentru rastafari, pentru tribali, pentru onano-biciclişti! Cu tobiţe, cu mărgeluţe, cu biluţe! Floso, Birlicu’, schilozi, cariaţi, fără dinţi, cu spume, cu grebla-n gură încă de mici! Da’ accesu’ la fofeză – garantat! Vanvarescu, de exemplu! Praf şi pulbere, moartea pe roate, dar ah cum le selectează! Pe înălţime, pe lăţime, după glezne, după degeţele dar mai ales după pantofi! Ca găinile la piaţă, la ţărani! Cum ne explică el frumos reţeta! Secretu’! Discuţiile despre gadgeturi, despre zorzonele, despre 2.0, despre râşniţe, toate astea orgasmice, mnuah! mnoh! oh! ooh! Destinaţiile finale, London, Tokyo, Amsterdam, Berlin! Totul în direct, în timp real, mini reportaj, botic, pozic, bam-bam pe blog, pe conturi, să afle lumea! Păreri, opinii, cu căţei, cu papagali, e o lume în mişcare, neapărat pe bicicletă ca nea Lucică!
“Riscaţi să fiţi depăşit, să rămâneţi în urmă, inactual, uitat, şontâc-şontâc, cum vă ziceam: cel mai grav e că fără acces la mimozică, la ugh-ugh, hai că ştiţi ce vreau să spun! Fise pentru telefoane?! Nu! Nu! 2.0! 3.0! 4G la punctul G! Excesiv! Exclusiv!”. Cyberpunku’! Cybersexu’! Cyberorgasmu’! Viagra, proteze electronice, din titan, senzoriale, supra-senzoriale! Electrozi de sudură! Înfipţi! Clipsuri, cleme, cârlige, electro-şocuri!
“Credeţi că degeaba Gargarafu, Floso şi Birlicu’? Credeţi că degeaba clismele, cariile şi dinţii strâmbi? E un act! Un act formidabil! De sfidare cyberactuală! Cyberelectrică! Cyberactivă! Şi sportul, sportul neapărat! Nu box, ca pe vremea dumneavoastră, ghiolban! Non-violenţă! Pace! Pozitiv! Jumping! Kangu! Stretching! Jogging! Blowjobing! Pe bicicletă! În lycra! Cu cască obligatoriu! Cu boaşele expuse, strivite pe şa! Şi numai pe pistă! Pista-manifest, simbol al revoltei popo-urbane! Aveţi nevoie de un reset, de un refresh, de seminţe, de goji, de rucola, de raw-vegan! Cum? Cum credeţi că vin promoţiile, gifturile, gadgeturile, conferinţele, TED-urile, plictiselile, borălile, onanelile, delivery-urile, festivalurile, trepidaţiile, expoziţiile, agitaţiile, excursiile, drumeţiile, Thailandele, tahicardiile, paraliziile?! Şi neapărat eco! Neapărat eco! Cum de-am uitat! Nici măcar un pârţ fără eco, fără amprenta de carbon, fără decofeinizat, fără dezalcoolizat, fără degresat! Şi totuşi, cum reuşiţi? Cum reuşiţi? Echilibru’ fragil, evitarea la milimetru, deşi încă nu puteţi fi sigur! Nu? Încă nu puteţi fi sigur!”.
Aşa mă lua la întrebări domnişoara Macmacu’. Dar eu-s aproape sigur. Reuşesc pentru că sunt un re-descoperitor. Am re-descoperit designu’ minimal, monocrom şi monofont! Ovaţii, lumea îşi dă ochii peste cap, re-descoperirea limbajului vizual articulat-direct! Straight! Fetişcanele din advărtaiz pişate toate, chiloţeii la uscat, la termosuflantă! Advărtaizu’ nu-i pentru mine, nu mi-a plăcut, e pentru cioflingari, pentru gargaragii, pentru vânzătorii de detergenţi, uitaţi-vă la ei că le e şi ruşine! Cum se bat în amuzamente, în rime, până şi puştimea e plictisită, cască, se scarpină-n cur! Da’ designu’! Designu’-i altceva, e cu ştaif, întotdeauna dă clasă! Toţi care mai ştiu să ţină un creion în mână, să tragă o linie, toţi visează la designu’ minimal re-descoperit! Da! Designu’ minimal re-descoperit! Limbaju’ vizual articulat-direct! Conceptele! Comunicarea! Gândul! Viziunea! Pe vecie! Monumental de-a dreptu’, auzi cum bat îngerii din aripi, simţi cum te-nalţi! Asta rămâne! Construcţia, constructul, pur şi simplu arhitectural, divin! Restul? Praf, praf! Peste o săptămână, peste o zi, nu-şi mai aminteşte nimeni! Rimele? Glumiţele de copywriteri? Nu mai interesează! Pr, cs, twiteratti, “hai să gândim un mecanism”, keke-meke, trageţi apa! Conferinţe triste, singurei, “hai să-ţi mai spun o cioacă”, “hai să-ţi mai arăt un gadget”! Nici măcar indienii nu mai pun botu’! Şi doar ştiţi că n-am niciun respect pentru mâncătorii de insecte, pentru kama-sutra, pentru Dalai Lama! Dar pâna şi ăia! Adverţii? Copy? Curent electric la ouţe! Electro-şoc, dacă ar fi după mine! Doar apă cu sare! În peşteră!
Domnişoara Macmacu’ mă ascultă, se ambalează, se îmbăţoşează. Simt cum îi tresar sfârcoşeniile, lactating-mamma, îngreţoşată, scârbită, dând ochii peste cap, dar clicku’, clicku’! Clicku’ o ţine-n viaţă, o răsplăteşte! Nimic pe gratis! Doar pe click! Interviu’ pentru blog, bâţâind din picior, social media, networking, blabla, miaumiau, hauhau, ca pisicu’, live, nedigerat, scuipat pe tastatură, direct pe ecran! “Proiectele, banii, faima, sunteţi obscurantist, ia uite ce încruntat! Moartea, o să ne căutaţi din lumea de dincolo, o să ne bântuiţi? Sunteţi religios, o să ne ameninţaţi cu paloşul? Cu dreptatea? Cu judecata?”. Macmacu’ nu ştie, scrie prostii, se scălâmbăie, superficialităţi, micimi, găoaze, scărpinături! Buşită la făţău, dar cur mişto şi craci atletici, bruneţică aşa, subţirică, zâmbăreaţă, hihi, să-i cârpeşti două palme, să-i dai pompă, carbasan pe la spate, semi-înfiptă, botic, provincială ajunsă, fomistă cu papagal, cu opinii, habar n-are, dă-i să meargă, explică, face rahatu’ praf! Moartea, obsesia frumoaselor! Ca şi ridurile, dealtfel. Am cărat destule sicrie, adia vântul de toamnă, aburi de rouă, iarbă, frunzuliţe, răcoare, ce să-ţi mai doreşti!
Toamna e un anotimp bun pentru murit. Nu dospeşti, pământul e proaspăt, e afânat, bine garnisit, nişte lacrimi, hai fă-i vânt că ne-aşteaptă băuturica, trebuie să consolăm văduvioara! Fremătând, cu gândul la sărmăluţe, la pileală, la pipăială, la harcea-parcea, “ziceai că doarme, zău aşa!”. Aşa-i cu moartea, infatuaţii ăştia vorbesc mult, croncănesc, îmbătrânesc, le e frică, căcaţi la cur, că nu le mai rămâne nimic, că se alege prafu’ de palavre, de erecţii, de micro-blogging, de macro-blowjobing, de advert, de rimuţe, de muiuţe, de săndăluţe, de umbreluţe, de futaiuri, de vinişor, de impresii. Nimic! Nimic! Bang, direct în subsol! Oricum, pentru mulţi eternitatea începe pe pământ, plictisul infinit, lingându-se la puţă toată ziua, ca câinii. Între două migrene şi o frecangeală. Un fard, o reţetă, o poză filtrată, un pomello şi hop! Te trezeşti cu bănuţi pe ochi! Fotografiile cu copii urâţi expuse în online, cu fetiţa aia cultă, pfuai! Deja obsedant, citeşte non-stop, non-stop filosofie, greuceni, călătoreşte cu mamiţica, citind în maşină, drumuri periculoase, o pozică ea admirând apusul, ea în bibliotecă, ea lecturând, ea pârţâind, “uite cum îmi calcă pe urme”, un mic geniu, am intrat la lycée, la université, să ne mai lăudăm, să mai vomăm niţel! Deşănţare, beţii, culty şi artă, lgbt, bomboane, bucurii! Că ce să-i faci, că aşa-i, că doar odată, că n-am vrut, că nu se mai repetă, că iartă-mă mamy, că nu mai beau în viaţa mea, că ce căutai cu aia, că ba tu eşti curvă, că etcetera! “Cam sumbru, cam sumbru, da’ optimismu’? Da’ speranţa? Ce ne transmiteţi aşa, de final, ca să mai prindem ziua de mâine?”. Speranţa? Ştiţi când am simţit speranţa? Când m-am uitat la cel mai frumos film din lume, la Rocky 4, în anii terorii, când îl bătea pe rus, când vedeai că ăla rău şi-o ia, când cu discursul la final, când toţi aplaudă, când lumea se schimba, când ne lăcrimau ochii, noi, nişte neica-nimeni pe canapea, eu, tata, bunicu’ şi nenea Horică! Atunci am simţit speranţa, când ne clănţăneau dinţii-n gură!
Speranţa? Nu vă mai trebuie speranţă! Speranţa nu-i pentru toţi, că dacă ai minţit, că dacă ai păcălit, că dacă ai fost porc la cocină, că dacă ai omorât o vrăbiuţă, că dacă ai lovit un motan, eh, păi eşti pa, să-ţi fie de bine, adio obrăjorii bucălaţi, năsucu’ grăsuliu, jobu’ de la tăicuţu’, la 19 anişori fonfăind pe strategie, mnom-mnom, nea Pistachio, ştiţi, cu banii de yachting-club, eh, toate astea s-au basculat pe apa sâmbetei! Adio! La galere! La pucioasă! Până n-ai apucat 80 n-ai nimic de spus, stai ascuns, pâine cu apă, ruşine, modestie, tupilat pe lângă ziduri, prin tufişuri, pustnic, să nu deranjezi! Apoi mai vedem. La 80, pffff, acolo se decantează, mare parte le uiţi, rămâne doar întrebarea pe care şi-a pus-o bunicu’ înainte să moară: “Unde mă aflu?”, apoi somnic. Doar unii merită, să ştiţi, speranţa, doar unii…
