Cel care doreşte să exploreze povestea mustăţii lui Nietzsche are la îndemînă mai multe surse interesante camuflate în cîteva fotografii (lăsăm în afara investigaţiei portretele pictate de Köselitz, Stoeving, Olde sau Munch, pentru a nu-i agasa pe contemporanii noştri grăbiţi). Nici măcar nu e obligat să spioneze jurnalele contemporanilor lui Friedrich, să le pîndească notaţiile, să scotocească prin voluminoasele volume de corespondenţă ce regrupează răbdător toate scrisorile, telegramele, cărţile poştale, dedicaţiile sau ciornele unor epistole avortate, începînd cu data solemnă de 1 iunie 1850, cînd, la mai puţin de şase ani, copilul care semnează Fritz Nitzsche îi scrie bunicii sale Erdmuthe, anunţînd-o că e bine şi că merge în fiecare zi la şcoală. E suficient să-şi antreneze privirea şi să parcurgă un set de imagini.
- Nietzsche la 16 ani, fotografie. Un adolescent suplu, îmbrăcat în întregime în negru, cu mîna stîngă lăsată disciplinat pe lîngă corp, în vreme ce mîna dreaptă se strecoară spre inimă pe sub redingotă, priveşte calm obiectivul aparatului de fotografiat, ezitînd între o poză byroniană şi atitudinea disciplinată a unui elev model. Mustaţa n-a fost încă inventată, trăsăturile feţei sînt delicate, decorul e clasic şi senin.
- Nietzsche la 23 de ani, fotografie. Un ofiţer al armatei prusace ne săgetează cu atitudinea lui marţială. În dreapta are o sabie înclinată în jos, stînga se sprijină în şold pregătind parcă o imaginară fandare, spatele este perfect rigid, părul – pieptănat pe spate, seriozitatea uşor dispreţuitoare a ochilor săi energici e atenuată de ochelarii folosiţi pentru a-i îmbunătăţi vederea. Mustaţa îşi face apariţia, elegant pieptănată, contribuind la intensificarea atmosferei generale de seriozitate.
- Nietzsche student la Leipzig, 1867, fotografie. O frunte modelată potrivit tuturor canoanelor genialităţii, un nas acvilin teribil de sfidător, o privire sfredelitoare, ochelarii pe care i-am mai întîlnit, mustaţa devenită de nelipsit, însă mai scurtă şi mai plebee. Nu se mai păstrează nimic din gracilitatea adolescenţei, nu există loc pentru ludic, pentru expansivitate, pentru aproximări. Ne aflăm în prezenţa măştii impenetrabile a savantului german pregătit să arpenteze cu abnegaţie teritoriile cunoscute sau necunoscute ale erudiţiei, urmărind să atingă fundamentele inebranlabile ale ştiinţei. Pentru asta e nevoie de o inumană seriozitate şi de o voinţă teribilă. Aşteptările noastre sînt împlinite, filologul şi-a fixat imaginea de serviciu şi e pregătit să urce pe scenă.
- Lou Andreas-Salomé, Paul Ree şi Nietzsche, mai 1882, fotografie. Lou ţine cu cochetărie un bici în mînă, iar cei doi prieteni se arată dispuşi să se înhame la acest jug fermecător. Însă dacă Lou şi Paul privesc drept în faţă, pregătiţi să înfrunte prezentul, atenţia lui Friedrich e îndreptată în altă parte, ochii lui bat afară din cadru, urmărind parcă o obsedantă vedenie. Lou e fragilă, dar puternică, Paul arată asemenea unui contabil viclean, Friedrich pare un fantast, trăsăturile lui sînt puţin îmblînzite, se simte infiltrarea sentimentului în spatele vechii redute impenetrabile, omul acceptă pentru o clipă să se arate, repudiind statuia. Nietzsche e îndrăgostit, speră pentru prima dată că a găsit o fiinţă care să-l poată înţelege. Lou îl preferă însă pe Ree, cei doi fug împreună, iar privirea lui Friedrich rămîne să fixeze siluete tot mai îndepărtate…
- Nietzsche şi mama sa, 1882, fotografie. Un bărbat puternic îşi oferă braţul drept unei femei care îl apucă cu tandreţe, în vreme ce în mîna stîngă îşi ţine pălăria rotundă. Vremea capriciilor a trecut, e nevoie din nou de solemnitate, mustaţa e într-o serioasă expansiune, mascînd aproape în întregime partea inferioară a feţei Nu mai există loc pentru pasiune, aventura s-a încheiat înainte de a începe, e momentul replierii în sine, tehnicile camuflării sînt din nou necesare, urmează staţia Torino…
Există şi fotografiile de după Torino, însă în ele Nietzsche nu mai e prezent. Îl substituie un corp greoi prăbuşit într-un fotoliu, iar privirea rătăcită pe care o zărim ne anunţă că păpuşarul şi-a părăsit marioneta, lăsînd-o să zacă inertă, păstrînd drept unic semn de continuitate o mustaţă hidoasă lăţită parcă asupra întregului chip. Mesajul a fost pronunţat, organul vorbiri şi-a făcut datoria, acum el a devenit desuet şi inutil, rămîne intensitatea insuportabilă a muţeniei.
