Comerţul cu răni

Singurul lucru pe care îl aveam erau rănile.

Stăteau agăţate de noi ca nişte globuri de Crăciun strălucitoare

pe dinafară şi de câte ori răsărea soarele le puneam în lumină

să le vadă şi ceilalţi. Fiecare casă avea rana ei principală

şi o mulţime de răni mai mici, pe care urcai ca pe nişte scăriţe

atunci când voiai să ajungi la alte generaţii. Era simplu,

în fiecare duminică dimineaţa mergeam la biserică şi apoi la târg

unde încercam  să ne punem în valoare. Rănile din sud se întâlneau

cu cele din est şi oricine avea ceva de oferit şi ceva de vândut. De

obicei, rana principală se scoatea la licitaţie şi trona un timp în

mijlocul pieţii ca o fântână arteziană cu apă colorată. La sfârşit,

fiecare pleca acasă cu ce nu a putut să vândă,

sprijinindu-ne unii de alţii,

fără grabă

bizar

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *