Blue Jasmine

Vanity Fair a catagolat Blue Jasmine ca fiind cel mai necrutator film regizat de Woody Allen, ceea ce spune multe despre un regizor care nu a fost niciodata generos cu personajele sale. Tragedia eroinei si “descompunerea” persoanei ei in contextual contemporan de lacomie post-criza globala se transforma intr-o lectie morala dura, spusa in mod transant specific universului allenian, dar caruia Cate Blanchett reuseste sa ii ofere un je-ne-sais-quoi atragator prin performance-ul unic.

Filmul se deschide cu Jasmine (nascuta Jeanette) care ii impartaseste unei necunoscute din avion o fictiune pe care a construit-o pentru a lipi bucatile de puzzle in mod atragator si care este atat de elaborata incat are inclus si un soundtrack: Blue Moon. Odata ajunsa la destinatie – orasul San Francisco-, pentru a sta cu sora mai mica, aflam ca in spatele tinutei Chanel este camuflata o stare mentala precara. Fostul sot care ii daruise o viata luxoasa si fara griji in New York era de fapt un escroc, iar dupa arestarea lui, Jasmine pierde tot. Cu toate ca trece de la a fi gazda petrecerilor A-list la a lua masurile de pantofi pentru fostele invitate si in ciuda faptului ca geamantanele Louis Vitton sunt pline doar de deziluzii, eroina nu renunta la pretentii, la a critica alegerile amoroase ale surorii ei si accepta cu greu solutiile pe care le are la dispozitie.

Blue Jasmine este un clash continuu intre pretentiile uper class-ului si viata cu-picioarele-pe-pamant a clasei muncitoare, iar efectul este cu atat mai puternic cu cat Allen apeleaza la un ¬du-te-vino intre trecut si prezent, folosind flashbackuri pentru a arata contrastul intre viata de dinainte si de acum a eroinei. Mai mult, rolul acestora este de a ilustra traumele prin care Jasmine a trecut si consecintele acestora. Insa, intoarcerile in trecut scot la suprafata si chintesenta personalitatii ei, felul in care este programata rezista la socurile prin care a trecut si ca urmare, Jasmine repeta aceleasi greseli. Drama prin care a trecut duce la dependenta de alcool si probleme mentale care impreuna o transforma intr-o persoana oarba la ceea ce i se intampla si care nu raspunde stimulilor din viata ei in concordanta cu lectiile pe care ar fi trebuit sa le invete. Umilirile in serie prin care trece in incercare de a obtine ceva „substantial” fie in viata sau in dragoste creeaza portretul unui animal incoltit. De partea cealalta, nici sora ei nu isi poate depasi conditia. Incearca sa rupa seria barbatilor nepotriviti pentru ea, insa ajunge sa fie ranita si atunci se retrage in cochilia sigura a mediocritatii.

Woody Allen nu ne permite sa ii oferim eroinei sale mila completa, aratandu-ne ca ignoranta legata de vinovatia sotului ei era doar o masca purtata cu nonsalanta si nici nu ne ofera luxul unui sfarsit cathartic. In schimb, ne arata echivalentul unui accident in slow-motion: o satira sociala ce se foloseste de un personaj pedepsit cu o stare completa de disperare. Si o interpretare uber-laudata a actritei din rolul principal, al carei punct culminant este pranzul pe care il ia cu baietii surorii ei: confesiunea integrala despre caderea nervoasa, tratamentele dure (Edison’s medicine), efectele secundare ale Prozac & Lithium. There are only so many traumas a person can stand before they take to the streets screaming.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *