Pretext la o hermeneutică fără Dumnezeu

Pe data de 8 aprilie 1966, celebra revistă Time titra chiar de pe copertă: Is God Dead? La momentul apariției, numărul respectiv spărgea topul istoric al vânzărilor publicației. Sensul profund al acestui boom de marketing se traducea însă printr-o schimbare de paradigmă a culturii occidentale. Aveam, desigur, un Thomas J. J. Altizer care strecurase în propria teologie ideea morții Creatorului, sugerată de și mai celebrul Nietzsche pentru prima dată în The Gay Science. Aveam și o serie de teologi care se luau în serios cu ceea ce numeau era post-creștină. Dar aveam și efortul iudaic, din ce în ce mai ostensibil, de a dezvolta un soi de teologie post-Holocaust. Punctul comun al tuturor era ideea unei CRIZE profunde ideologice. Și poate că declanșatorul, dincolo de suma teologică în sine, ni s-a părut și nouă, uneori, în serile complexelor cât se poate de metafizice, un loc comun: înțelesurile profunde religioase moștenite de către moderni au fost pervertite în lumina ororilor secolului XX (războaie mondiale, exterminări în masă, armament nuclear și câte altele). Sau, cum ar spune Michael Hardt și Antonio Negri în Imperiu, „negativitatea modernă nu este de localizat în cine știe ce tărâm transcendent, ci în realitatea dură din fața noastră: câmpurile luptelor patriotice din Primul și Al Doilea Război Mondial; sau de la câmpurile de masacre de la Verdun la furnalurile naziste și anihilarea grabnică a mii de oameni la Hiroshima și Nagasaki; covorul de bombe din Vietnam și Cambodgia, masacrele de la Sétif și Soweto până la Sabra și Shatila, și lista poate continua la nesfârșit. Nu există niciun Iov care să poată îndura asemenea suferințe!”

În urmă cu ceva vreme am avut eu însumi o astfel de seară, îngropat în faldurile grave ale lui “Is God Dead?”. Ceea ce a rezultat a fost un mic exercițiu scornit de „re-plăsmuire” a lumii după canoane întru totul răsturnate. Un fel de tragi-comedie, deloc pretențioasă, despre condiția desacralizată a omului și resorturile intelectuale ale urgiei.

Începe povestea:

Suntem în martie 1902. Un soare blând stropește alene Ringstrasse. Seara, cu casa închisă, Cosi fan Tutte la Staatsoper. Psihanaliza n-are a face cu pansexualismul. Poate doar canapeaua. Orbită de facereadebine (cu tot cu efectul ei proverbial), bătrâna Europă nu sesizează proliferarea pernicioasă a unor Schopenhauer, Nietzsche, Dostoievski ori Strindberg. Freud fumează cam mult. În căutarea teoriei unui ev damblagiu la cap, elipsa ține loc de fraze baroce. „Prin ce se mai transmite și se mai reproduce umanitatea care, bine sau rău tratată, există în fiecare ființă umană?” Freud fumează cam mult. În Imago apar imagini ale spiritului, logic! La Salzburg, ferit de ochii presei (sic), apare un om cu lupi… Preocupat în continuare cu facereadebine, Freud se rățoiește la Martha o singură dată în 53 de ani: ciupercile se culeg cu sau fără picior? Doctorul leșină într-o cârciumă din Boston din cauza mirosului de homar. În cădere, el le șoptește apropiaților în legătură cu gazdele americane: „Ei nu știu că le aducem ciuma”. Un arheolog rămâne atașat de pasul fulgurant al unei tinere grecoaice îngropate la Pompei. Birocrația intelectuală a epocii devenea sufocantă… 

Pe acest fundal a început adevărata faceredebine (și reversul ei), cu aspecte istorice ciudat-retroactive (așa s-a născut și anacronismul cras):

A existat odată un rai al răilor care se chema Pământ. Cât era ziulica de lungă – 24 de ore, după ultima măsurătoare asumată în mod oficial de către nu ştiu cine –, oamenii răi trăiau cu fervoare fiecare secundă şi minut cu care îi învrednicise Creatura. Existau chiar locante publice intitulate Pristina în care oamenii răi se duceau şi violau femei şi copii, tăiau cu macete din sânii mamelor, beau sângele bătrânilor din pocale aurite şi smălţuite. Bisericile răilor ardeau pe rug măruntaiele bunilor, dănţuind în juru-le pe acorduri inchizitoriale. Pe la 1800 şi ceva, spre sfârşit de veac se pare, un mare om rău, pe numele său Jack The Ripper, s-a apucat să stranguleze femei tinere, iar apoi să le segmenteze artera jugulară. După scurta procesiune, le detaşa, cu oarecare detaşare se povesteşte, anumite părţi ale corpului. A curs multă apă pe Tamisa până să ajungă înspre zilele noastre faptele de vitejie ale Spintecătorului. Omenirea l-a cântat adeseori în stihuri meşteşugite, copiii au fost adormiţi sub impresia bravelor acte ale bătrânului Jack, regizori dintre cei mai iscusiţi i-au ecranizat comportamentul exemplar. De atunci încolo, mulţi temerari răi au încercat să-l copieze, ba chiar să-l şi întreacă blasfematoriu pe primul produs veritabil al PR-ului.

În şcolile raiului chemat Pământ se predau lecţii de violenţă pură iar la grădiniţe şi chiar creşe, prolegomenele sadice erau literă de lege. Belferii călcau cu sălbăticie în picioare ciracii, le scoteau ochii cu andrele înroşite în foc şi chiar dădeau cu pietre în părinţii prea cuminţi veniţi să asiste la şedinţele cu acelaşi nume. Cine trecea clasa era premiat printr-o coroniţă cu spini, purtată cu mândrie 1 an de zile pe toate marile artere rău famate ale urbelor. Desigur, sistemul de învăţământ nu era o problemă. Foarte puţini erau cei care apucau să urmeze cursurile superioare ale vreunei universităţi sataniste. Marea masă a şcolarizaţilor rămânea ulterior în categoria „victime sigure ale răului altora”, cu apostila „necalificaţi”. Cea mai cunoscută facultate era în Köln şi se chema Mein Kampf. Cine ieşea de aici putea fi sigur că va ajunge tiran în vreo ţară africană. Licenţele erau unice şi constau în mult teren, foarte mult teren, pe marginea subiectului canibalist. Americanii aveau, normal, propria lor universitate de elită, undeva prin Arizona… aleşii care urmau cursurile acestui prestigios stabiliment, se pregăteau să conducă lumea, s-o bombardeze sistematic, să trepaneze căpetenia oricărei naţiuni insuficient de afurisite.

În Biserici intrau doar cei mai răi dintre oameni, închinând ofrande vii lui Behemot, Marea Pisică neagră a universului. Desigur că existau multe schisme, pentru că drăcoveniile nu cădeau de acord asupra unei singure pisici. De pildă, prin secolul XVI d.B. (după Behemot), a existat un împeliţat pe nume Martin Luther care a emis 95 de teze despre practica indulgenţelor, fapt ce a dus finalmente la o împărţeală ameţitoare a religiei behemotine. Fiind parţiale sau plenare, indulgenţele erau iertări în faţa lui Behemot, prin intermediul satrapicei acţiuni a bisericii. Indulgenţele cu pricina iertau pedeapsa vremelnică, nu şi vina, un tip de păcat special care nu putea fi dezlegat decât prin spovedanie. Spovedania consta în trecerea credinciosului rău printr-o maşinărie a groazei, acesta trebuind, sub tortură şi în faţa unui pluton de execuţie sacră, să mărturisească absolut toate faptele bune pe care le-a comis până la procesiunea în curs. Dacă, de pildă, dădeai de pomană pe stradă sau ofereai locul în autobuz unei bătrânici, trebuia să săvârşeşti 50 de samavolnicii în decurs de 12 ore, şi numai în prezenţa unui contabil sacerdot. Dacă, pe de altă parte, îndrăzneai să faci dragoste tandră cu soţia ta, fără s-o violezi cu sălbăticie, supliciul însemna castrarea definitivă. De cele mai multe ori, soţiile erau cele care reclamau la Sfântul Oficiu de Sacrilegii faptul că nu au fost violate, şi asta, în repetate rânduri. Cel mai mare păcat era să cruţi viaţa cuiva: se pedepsea aspru, după legea lui Behemot, mângâind suav şi pe vecie căpşorul unei răţuşte abia ouate.

Multe ar fi aspectele care ar merita menţionate, dar naratorul s-a oprit, frugal, doar asupra câtorva, mai degrabă educative…

Această poveste, în întregime închipuită, este un pamflet despre o criză ideologică și o pornire revoluționară care nu de puține ori a constituit temelia unei forma mentis funeste. Prin pornire revoluționară înțeleg, în termenii lui Peter Sloterdijk, exact acel gen de fantasmă pe care o aveau în minte Lenin sau Mao Zedong, unii dintre cei „mai de succes antreprenori ai furiei”… Își închipuiau că prin acte disciplinate de ură va veni o zi în care va exista atât de multă durere suplimentară și atât de multă groază în exces, atât de multă auto-îndoială printre forțele de securitate (sens larg), încât tot ce a existat până acum s-ar topi pe parcursul unei singure zile de furie în masă. Odată ce tot ceea ce a existat își va fi pierdut puterea veșnică și fermă, întreaga putreziciune a lumii poate fi recreată în ceva nou, prin acest foc al transformării. Dar pentru ca asta să se petreacă, puterea de distrugere trebuie să-și ducă munca până la capăt. Ceea ce Hegel numea forță terifiantă a negativului câștigă un contur mai clar în speculația condiționată religios. Furia umană, din toate sursele și în toate formele de organizare, conferă acestor mari „contabili” bizari ai furiei energia pentru o nouă creație. Și, pe cale de consecință, antreprenorii apocaliptici ai furiei își propun să prevină acțiunea locală a celulelor care pot zădărnici marele plan prin activismul lor prematur (Sloterdijk). So, is God really dead? Only Time will tell…

TIME_Is-God-Dead_April-8-1966

 

Tags:

9 Comentarii

  1. Pingback: Things that are and are not. Or on the principle of uncertainty | Title under construction

  2. erata- „nu v-am inteles”

  3. Fiind interesata de subiect, am citit acest articol, dar mi-e teama ca nnu v-am inteles intentia. Evident, e posibil sa fie scaparea mea, dar ce vreti sa spuneti cu „Pretext la o hermeneutică fără Dumnezeu”? Va referiti poate la „pretext pentru o hermeneutica”?
    Mai precis, nu imi este clar cum va pozitionati critic fata de argumentele acestor teologi post-Dumnezeu, ca sa le folosesc termenul, daca le considerati optiunea valida, sau nu, sau in ce masura si de ce. Cum bine a subliniat dl.Romila, in una dintre cartile pe acest subiect, dialoguri cu Vattimo și Caputo, sunt prezentate principalele lor argumente (dintre care ati mentionat si dumneavoastra cateva). Insa, din punct de vedere ortodox de exemplu, multe dintre tezele lor sunt eronate, pleaca de la premise gresite (dau numai exemplul ideii ca in crestinism adevarul a fost asociat autoritatii lui Dumnezeu, ceea ce se opune conceptului de libertate; sau ca razboaiele mondiale si atrocitatile care le-au urmat necesita intoarcerea la o teologie a celor saraci pentru ca au fost semne ale tacerii lui Dumnezeu). Nu voi intra in detalii (a facut-o David Bentley Hart in „Atheist Delusions: The Christian Revolution and Its Fashionable Enemies”), insa, tocmai pentru ca este o tema actuala si considerata a avea mare importanta in vest, as fi fost curioasa sa vad de ce ati scris textul? Sau are doar o valoare informativa, cu caracter literar? Va multumesc.

    • sunt convins ca iubiti tema, raspunsul dvs o arata foarte bine…
      dar da, e vorba doar de un text cu valente literare, el insusi pretextul pentru ceea ce ii sunt copertele (dupa cum ati observat, are o constructie ronda). marturisesc ca mi s-a parut mult mai interesant sa ofer aceasta imagine colorata a unei lumi desacralizate, decat, sa spunem, o critica clasica a ideilor (savuroase au ba) ale unor hermeneuti. cred totusi ca citatul din Hardt & Negri, precum si concluziile, dau mai bine seama despre intentia textului (una mai mult etica si mai putin dogmatica).
      despre Hart nu stiu, multumesc pt sugestie (voi citi ca hobby)

      • Va multumesc pentru raspuns! A adopta o pozitie etica inseamna pana la urma a avea o optiune clara in aceasta dezbatere, eticul fiind temelia pe care acesti post-moderni isi construiesc fundatia.
        Si doar ca o paranteza, nu aveam o problema cu valentele literare (unele dintre cele mai faine texte abordand teme de teoria cunoasterii sunt texte literare: „What the Tortoise Said to Achilles” de Lewis Carroll si „The Purloined Letter” de E.A.Poe), doar ca nu reusisem sa gasesc intentia in forma.

        • faina a doua parte, imi plac referintele cu pricina 🙂
          bon, nici macar nu cred ca era vorba de o pozitie in sine, ci mai degraba de o intentie (etica). intr-un fel (cu scuzele de rigoare daca vi se pare ca exagerez) mi se pare ca „god is dead” = „ring of Gyges”. sa zicem de dragul conversatiei ca poate aici ar fi bruma de „pozitie” etica pe care mi-o asum, cea a lui Glaucon (dar evident, Socrate m-ar contrazice)

  4. Adrian G. Romila Adrian G. Romila says:

    Dle Stan,
    Aș aminti aici și edificatorul dialog dintre doi corifei ai hermeneuticii moderne, Vattimo și Caputo, publicat în 2007, în SUA, în volumul ”După moartea lui Dumnezeu”, tradus și la noi, la Curtea Veche. Dacă nu a murit, în opinia gânditorilor post-moderni, Dumnezeu trebuie radical reinventat, ceea ce pentru teologiile tradiționale (în special creștine) înseamnă ultima nebunie.

    • Desigur, aveti dreptate, cartea lor este una din lecturile edificatoare (daca mai exista asa ceva in lumea post-mo…)
      Ceea ce mi se pare important a fi consemnat (dincolo de ludicul implicit al textului de mai sus) este tocmai acest postmodernism religios care respinge naratiunile hotaratoare… poate ca asta m-a atras in capcana subiectului 🙂
      iar textul este un simplu exercitiu literar imbracat intr-o miza filosofica majora (a se consuma ca atare)

      • Adrian G. Romila says:

        O, m-am prins că textul e ludic, ficțional, și l-am luat ca atare, stați liniștit! Dar se vede și preocuparea dvs. pentru partea serioasă a subiectului, care merită toată atenția. Poate nu aici, într-un dialog spontan, pe maginea unui text, dar merită. Inclusiv despre delegitimarea narațiunilor fondatoare (a se vedea un Lyotard, un Foucault), cu implicații majore în teologiile post-moderne. Am citit și comentariile dsoarei Alexandra Ion, mă bucur că există oameni cu asemenea teme de interes și cu referințe așa exotice.
        Semnalez, totuși, schimbări pozitive de discurs și între teologii mai stricți, adică deschideri benefice și dialogale, afară de limbajul de lemn, știut și ineficient. Amintesc, de la noi, pe Mihail Neamțu și Radu Preda, bine blindați intelectual (și, de ce nu?, și pe un Patapievici, foarte… interdisciplinar), care ar putea face față cu brio unor ”atacuri” asupra creștinismului tradițional din partea teologiilor post-moderne.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *