Mituri fondatoare sub lupă

Când, în 1945, lumea a început să-și pună întrebări în legătură cu așa-zisa Stunde Null (oră zero), intelectualii (în special cei germani) s-au găsit în fața unei provocări fără precedent. Cei vest-germani, în special, au ales fie să se întoarcă la o tradiție intelectuală anterioară celui de-Al Treilea Reich, fie să caute o nouă cale, exemplară, originând-o în această Oră Zero. În Deutsche Demokratische Republik, lucrurile au luat însă o cu totul altă întorsătură.

Temele predilecte ale RDG-iștilor au devenit după 1949 (în plin Nachkriegszeit) controlul imperialist al americanilor asupra RFG, categoria muncitorului, sau anti-fascismul… Cu toate acestea, intelectualitatea est-germană avea nevoie de un nou mit fondator, diferit de al vecinilor vestici. Și cum în afara ocupației sovietice nu prea exista nimic care să legitimeze, intelectualii RDG-iști au început o substanțială muncă de browsing ideologic pentru a repera „piatra filosofală” a nou-creatului stat. Între aceste încercări cvasi-ratate de identificare a poveștii corespunzătoare, ei s-au oprit, pe rând, asupra teocrației comuniste de secol XVI a lui Thomas Müntzer, sau asupra revoluției de la 1848. În oricare dintre povești, nu au căzut totuși de acord asupra validității argumentative în cheia de interpretare ideală pe care și-ar fi dorit-o. Nici măcar 1919 nu le-a căzut prea bine, din moment ce Rosa Luxemburg însăși sau Liga Spartacus se luptaseră mai degrabă cu monarhia sau alte categorii de naționaliști, și mai puțin cu fasciștii. Exista așadar o grilă destul de rigidă de lectură care nu lăsa loc unor aproximări sau construcții narative prea laxe. În fine, mișcările de stânga din timpul Republicii de la Weimar nu păreau nici ele o soluție, trimițând mai degrabă în zona social-democrației și mai puțin în sensul unui model stalinist ce se dorea a fi impus.

Și astfel au ajuns cu explorarea la Războiul Civil spaniol. Părea soluția ideală! Partidul Comunist German aflat in ilegalitate recrutase cu zel voluntari. Franco era imaginea perfectă a dușmanului. Mai multe mii de comuniști germani exilați prin Franța, Spania sau în alte țări europene, răspunseseră atunci cu ardoare acestei chemări la lupta „cea dreaptă anti-fascistă”. De-a lungul anilor, după 1950, cifrele oficiale venite dinspre RDG au pretins constant că peste 5000 de germani luptaseră, în anii ’30, în Brigăzile Internaționale (a fost abia în anul 1988 când apare o listă completă a tuturor veteranilor care trăiseră sau care mai trăiau în RDG – cifra era, evident, mai mică decât cea estimată/ asumată inițial). Și indiferent care ar fi fost motivațiile profunde ale acestor luptători (există mai multe variante, unele sau chiar toate probabile), ei au fost transformați în adevărați „state-builders” pentru noua Republică Democrată Germană.

Numele pe care acești voluntari le-au dat propriilor formațiuni de luptă în Spania, erau la rându-le expresia profundă a ideologiei care îi anima: de la „Thaelmann Centuria”, sau „Batalionul Thaelmann”, la Batalionul „Edgar André” (acest batalion tocmai se forma în Spania atunci când comunistul german André este ucis de Gestapo – motivația pentru luptă capătă noi dimensiuni). Așijderea, când Hans Beimler este doborât în Madrid în anul 1936, un nou batalion îi preia imediat numele. În literatura dedicată Războiului Civil spaniol, se vorbește că formațiunile germane erau poate cele mai teribile, dedicate, curajoase. Iar victimele de partea acestora au fost pe măsură.

În pofida eșecului comuniștilor în Spania, „victoria” lor avea să fie de o cu totul altă natură și în cu totul alte circumstanțe. În „Defence of Madrid: An Eyewitness Account from the Spanish Civil War”, jurnalistul Geoffrey Cox – cel care avea să înființeze mai târziu, prin 1967, programul News at Ten pentru ITN – pune foarte bine punctul pe „i”: „fie că guvernul spaniol câștigă sau pierde, bărbații din coloanele [Internaționalei] vor furniza o adevărată forță de propagandă și luptători antrenați care vor avea o influență covârșitoare asupra viitorului Europei”. Exemplele sunt nenumărate: mare parte din cei care luptaseră în Spania ajung mai apoi să dea grosul armiilor de rezistență în timpul conflagrației mondiale (Franța sau Iugoslavia sunt doar exemplele mai proeminente); mai mulți foști voluntari unguri devin după Al Doilea Război Mondial generali sau prefecți de poliție ai Ungariei comuniste; armata slovenă a eliberării poporului e condusă de un fost voluntar din Spania, ș.a.m.d. Pentru Republica Democrată Germană, exemplele sunt și mai covârșitoare.

Să privim, de pildă, la povestea scriitorului Ludwig Renn (pe numele său adevărat, Arnold Friedrich Vieth von Golssenau): născut într-o familie de aristocrați saxoni, a luptat pe Frontul de Vest în Primul Război Mondial iar după 1928 intră în Partidul Comunist German (KPD). Membru de seamă al mișcării esperanto, luptă în Spania în Batalionul Thaelmann (după ce între 1933-1934 fusese închis într-o închisoare nazistă din cauza activității sale comuniste). După a doua conflagrație mondială se întoarce în Dresda natală și devine o importantă figură intelectuală a RDG, iar lucrările sale despre brigăzile internaționale, dar și despre Primul Război, devin referință. O altă figură importantă a războiului din Spania a fost și Wilhelm Zaisser (cunoscut în peninsula iberică drept „generalul Gomez”). Zaisser ajunge ministru al Securității Statului în RDG între 1950-1953 – una din cele mai importante funcții pentru acea dată. Ajutorul său de nădejde era tot un veteran al războiului spaniol: Heinz Hoffmann! Începând cu 1960, după etape de instrucție în Uniunea Sovietică, Hoffmann ajunge chiar Ministrul Apărării RDG, poziție pe care o va ocupa până la moartea sa (în 1985). Alfred Neumann, Franz Dahlem, Paul Verner  sau Anton Ackermann (pe numele său real, Eugen Hanisch) sunt doar alte câteva exemple de actori-cheie în administrația republicii democrate care confirmau „profeția” lui Geoffrey Cox. În fine, un ultim personaj care merită o mențiune aparte a fost și Erich Mielke, cel care s-a ocupat în calitatea sa de agent NKVD de chiar soarta celor care luptau în Spania împotriva lui Franco. Walter Janka (fost brigandist și comunist de marcă al exilului german din Mexic, întors în 1947 și arestat apoi în 1956, ulterior condamnat ca urmare a unui proces-spectacol în 1957) își amintește despre Mielke lucruri nu tocmai agreabile: „în timp ce luptam pe front, trăgând în fasciști, Mielke servea în spatele liniei, trăgând în trotskyiști și anarhiști”. Personaj teribil aflat în spatele decimării Brigăzilor Internaționale și unealta NKVD-istă a politicilor staliniste cuprinse în Marea Teroare, Erich Mielke conduce temuta Stasi din 1957 până în 1989. După reunificarea Germaniei este acuzat cu chiu cu vai pentru o dublă crimă comisă în 1931, la 6 ani de închisoare. Moare în anul 2000, după ce ispășise mai puțin de 2 ani din sentință (pe motiv de boală).

Brigăzile Internaționale pierduseră așadar o bătălie (cea cu Franco), dar câștigaseră viitorul european comunist! Evident, nu toți veteranii războiului civil spaniol ajung să ocupe astfel de poziții în RDG. Întorși acasă, ei se găseau uneori într-o competiție acerbă (pe care nu și-ar fi dorit-o sau imaginat-o vreodată) cu tinerii comuniști, de obicei de origine muncitorească, sau chiar cu foști naziști reabilitați. Ca atare, foștii veterani erau uneori nevoiți să pună fidelitatea față de partid mai presus de propria repulsie față de acești naziști „revopsiți”. În mod adițional, o parte din veterani nu au scăpat nici ei de epurările specifice anilor ’50 (cazul lui Walter Janka este cât se poate de relevant în acest sens). Zaisser însuși este înlăturat în 1953 (acuzat de activități contra Partidului) din fruntea securității est-germane după o metodă pe care o cunoscuseră și parte a comuniștilor români în anii ’50. Tras pe linie moartă, Zaisser lucrează ca translator obscur până la moartea sa, în anul 1958.

Câteva concluzii: Republica Democrată Germană a transformat într-adevăr acești eroi ai Războiului Civil din Spania în adevărate mituri fondatoare menite să surmonteze deficitul de legitimitate, dar și să marcheze o distincție clară între acest stat și vecinii federali. Având granițe artificiale, proprii cetățeni aveau nevoie de modele de comportament socialist. Istoria culturală era cât se poate de vagă, drept care un astfel de mit fondator se cerea imperios fabricat. Procesul era însă unul cu mult mai complex decât o simplă trecere în revistă a faptelor de vitejie de pe frontul spaniol, sau confecționarea unei simple narațiuni oficiale. Astfel că în 1947 apare Asociația Celor Persecutați de Regimul Nazist, menită să asigure câteva reparații pentru victimele respectivei forme de represiune. În orice caz, devenea destul de limpede că autoritățile comuniste germane doreau să stabilească o linie clară de demarcație între victimele Holocaustului (pe de-o parte) și acești luptători anti-fasciști activi (pe de altă parte). Și astfel, până în anul 1950, cei mai mulți anti-fasciști non-comuniști au fost eliminați treptat din asociație. Eufemistic vorbind, doar cei care recunoșteau supremația Partidului și politica momentului meritau titulatura de luptători ai rezistenței (un sinonim pentru aliniere ideologică). Mai mult decât atât, mitul luptătorilor din Spania a fost puternic ancorat, la nivel oficial, în marxism-leninism: „Fascismul, prin relația sa fundamentală cu monopolismul capitalist, rămâne până la final în înțelegerea marxistă a acestuia. Acesta a fost și motivul pentru care membrii Brigăzilor Internaționale care au luptat în Războiul Civil din Spania au fost considerați ca făcând parte din luptătorii rezistenței: potrivit doctrinei comuniste, ei au luptat împotriva capitalismului și imperialismului.” Rolul militar jucat de Uniunea Sovietică a fost la rându-i negat până în 1956, în vreme ce toate meritele reveneau brigandiștilor comuniști. În 1956 însă, se întâmplă ceva fundamental! Odată cu denunțarea cunoscută a lui Hrușciov la adresa epocii staliniste, mulți dintre foștii veterani de pe frontul spaniol care fuseseră între timp epurați, au acum șansa de a ieși la lumină. Și deși RDG nu era dispusă să-și schimbe foarte ușor paradigma, până la începutul anilor 1960, implicarea sovietică din Spania devenise subiect-fierbinte în mai toată Europa de Est. Inclusiv în Rusia, istoria devenea terenul unor rescrieri profunde: Istoria Marelui Război Patriotic al Uniunii Sovietice (1941-1945) se îmbogățește cu un capitol dedicat intitulat Solidaritatea Internațională cu Republica Spaniolă și este admis astfel faptul că „marele război patriotic” a fost o continuare a luptei anti-fasciste începută pe pământ și sub cer spaniol. În mod aproape bursc, devenise la modă să fi luptat în Spania! Nu puțini au fost cei care, deși nu participaseră, au început să inventeze cărți și texte despre propriul lor rol în războiul spaniol. Lui Walter Ulbricht însuși, la împlinirea a 60 de ani, îi este în mod public elogiată activitatea în Brigăzile Internaționale, deși în mod real petrecuse acolo abia câteva săptămâni (în decembrie 1936). Însăși denumirea de „război civil” devenea problematică, de vreme ce, în viziunea comunistă oficială, în Spania se înfruntaseră forțe exterioare și nu spaniolii între ei. În acest sens, este relevant poate de precizat că pentru mai mult de două decenii de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, propaganda comunistă folosea pentru eveniment următoarea titulatură: Războiul Național Revoluționar al Poporului Spaniol (sau chiar Războiul Intervenției Fasciste, unde fasciștii erau reprezentați ca invadatori străini).

Dincolo de toate acestea, veteranii războiului spaniol înșiși au contribuit la proliferarea respectivului mit (prin comemorări internaționale, alte tipuri de evenimente publice și așa mai departe). Și încă din primii ani de la crearea RDG, conflictul spaniol penetrase adânc în toate domeniile culturii est-germane, în vreme ce Thaelmann devenise un fel de figură mesianică, un fel de Lenin RDG-ist. După Karl Marx, Friedrich Engels, Rosa Luxemburg, probabil că Ernst Thaelmann era în primele câteva nume comune care puteau fi întâlnite. Partidul Comunist însuși (KPD) era în mod cotidian menționat ca Partidul lui Thaelmann. Și astfel, până în 1960, mitul războiului civil spaniol fusese foarte bine împământenit în RDG. Dar totul fusese trecut de atât de multe ori prin filtrele oficiale și potrivit schimbărilor de paradigmă politică (inițial prin stalinism, apoi prin post-stalinism), încât povestea nu mai putea avea decât aerul unei contrafaceri. Este interesant în acest sens și destinul RDG-ist al clasicului lui Hemingway, Pentru cine bat clopotele. În Statele Unite cartea apare în anul 1940, în RFG – în 1957. RDG-ul însă nu putea să treacă atât de ușor peste unul din capitolele cărții în care brigandiști comuniști sunt torturați de către alți comuniști (de tipul Erich Mielke). Istoricilor de partid nu le mai rămânea decât să re-inventeze acest mit al războiului spaniol pe acorduri prestabilite, să arate la rigoare cum Partidul Comunist German, ca forță anti-fascistă remarcabilă, avusese un rol decisiv în crearea Brigăzilor Internaționale.

Multe generații de est-germani au crescut și s-au format sub această interpretare a istoriei. Că efectele au fost și sunt devastatoare pe termen lung, nu încape îndoială. Rămâne cert faptul că plastografierea istoriei, în sensul celor amintite, a constituit – alături de represiunea popriu-zisă – una din armele teribile ale regimurilor comuniste. Rolul mitului în această construcție identitară este decisiv. Și în vreme ce istoriografia occidentală a continuat să rescrie povestea războiului civil spaniol pe măsură ce apăreau noi dovezi sau noi biografii, varianta estică a acestui simbol comunist a rămas mult timp statică (în circumstanțe agravante).