Seamus Heaney
Un apel
„Așteaptă un moment”, a spus ea, merg afară să-l chem.
Vremea e atât de frumoasă aici, încât s-a gândit să profite de ocazie
Să plivească puțin.
Așa că mi l-am imaginat
În genunchi lângă răsadurile de praz,
Atingând, inspectând, separând o
Tulpină de cealaltă, smulgând ușor
Tot ce nu era subțire, fragil și fără frunze,
Fericit să simtă fiecare rădăcină mică de buruiană cum se rupe
Dar și întristat…
Apoi m-am pomenit ascultând
Ticăitul grav, amplificat, al ceasurilor de perete de pe hol
Unde telefonul zăcea nesupravegheat în liniștea
Oglinzilor și a orologiilor în bătaia soarelui…
Și-apoi mi-am zis în gând: dacă ar fi în zilele noastre,
Așa i-ar chema Moartea pe toți oamenii.
Apoi el mi-a vorbit, și-am fost cât pe ce să-i spun că-l iubesc.
Seamus Heaney (1939-2013), a fost unul dintre cei mai proeminenți poeți irlandezi ai secolului XX, dramaturg și traducător, laureat al premiului Nobel în Literatură în 1995. A fost supranumit “cel mai important poet irlandez de la Yeats încoace”.
Seamus Heaney
A call
“Hold on,” she said, “I’ll just run out and get him.
The weather here’s so good, he took the chance
To do a bit of weeding.”
So I saw him
Down on his hands and knees beside the leek rig,
Touching, inspecting, separating one
Stalk from the other, gently pulling up
Everything not tapered, frail and leafless,
Pleased to feel each little weed-root break,
But rueful also . . .
Then found myself listening to
The amplified grave ticking of hall clocks
Where the phone lay unattended in a calm
Of mirror glass and sunstruck pendulums . . .
And found myself then thinking: if it were nowadays,
This is how Death would summon Everyman.
Next thing he spoke and I nearly said I loved him
