Tragedia războiului din Ucraina a pus în faţa naţiunii ruse o oglindă în care să se poată contempla. Dincolo de lozinci, de încazarmare, de laşitate şi de supunere, examenul de introspecţie colectivă ar fi putut fi ocazia reinventării morale. Demnitatea colectivă ar fi putut fi salvată prin refuzul barbariei.
Dar acest examen al condiţiei ruse a fost unul ratat, iar tăcerea şi complicitatea sunt stăpâne peste imperiul lui Putin. Şi nu se simte, în acest edificiu al fricii şi al glaciaţiunii, vocea acelei Rusii care a însemnat glasul apătării libertăţii in veacul sovietic. Naţiunea lui Varlam Şalamov şi a lui Alexandr Şoljeniţin, a soţilor Mandelştam şi a Annei Ahmatova este amuţită: un sarcofag de plumb este aşezat peste destinul ei etic şi intelectual.
Dinspre această Rusie strivită de stat şi de cnutul său vine cartea lui Mihail Şişkin. Scrisă în exil, ea este încercarea, onestă şi tragică, de a privi în oglindă acest chip de meduză al unui popor rătăcit şi însângerat. Scrisă în exil, ea rosteşte adevărul pe care Rusia oficială nu îl mai poate accepta. Scrisă în exil, ea duce mai departe tradiţia celor care, de la Herzen la Saharov, au luptat prin cuvânt împotriva tiraniei, cu speranţa regăsirii demnităţii şi a libertăţii. Scrisă în exil, ea devine depoziţia unei conştiinţe ce, departe de patrie, reabilitează curajul de care patria sa se desparte : luciditatea devine forma cea mai intensă de patriotism.
Rusia şi cătuşele ei
Cartea lui Şişkin este o carte de literatură, înainte de toate, la fel ca toate celelalte investigaţii ale condiţiei ruse de dinaintea ei. Carte de literatură, ea aduce împreună, asemeni unui fluviu, destine şi repere istorice, în tentativa de a interoga acest sfinx în care se întrupează naţiunea şi statul rus. Împotriva mesianismului, Şişkin alege vocea cu care au vorbit Turgheniev şi Cehov : Europa este ţărmul spre care se îndreaptă privirea sa.
Cartea sa este radiografia unui impas istoric: incapacitatea de a alege libertea împotriva tiraniei şi sclaviei se află în centrul condiţiei ruse înseşi. Continuitatea acestei supuneri teribile faţă de stat pare să fie moştenirea istoriei marcate de traume, de brutalitate şi de crime. De la varegi până la ţari, comunişti şi Putin, trecând prin mongoli, sugerează Şişkin, statul care a domnit peste aceste pământuri a fost unul definit printr-o unică vocaţie, aceea a exploatării şi expansiunii. Relaţia sa cu cei stăpâniţi a fost, vreme de un mileniu, una de rigidă, implacabilă aservire . Pe acest sol rădăcinile libertăţii nu a au intâlnit decât disciplina oarbă a sclaviei.
Este această Rusie cea care a triumfat istoric, este această Rusie cea care a clădit imperiul care nu vrea să moară, este această Rusie angrenajul ce devoră destine şi naţiuni, în numele mandatului divin încredinţat de creator celor ce o conduc. În această Rusie, populată de tirani sanguinari, nu este loc pentru nuanţă şi pentru decenţă. Ceea ce se cere sclavilor este sacrificiul continuu şi acceptarea condiţiei lor de iobagi, nimic altceva. Statul este şi va fi zeitatea pe al cărei altar omul rus este sacrificat.
Un anume determinism sumbru pare să marcheze traseul acestui stat ce nu poate îmbrăţişa domnia legii şi libertatea. Marele Han Putin este unsul unui preşedinte, Elţîn, care a ratat ocazia zidirii unui alt viitor. Din vremurile tulburi ale anilor 90 se ridică cei care domnesc peste Rusia acum. Elţin este el însuşi personaj in tragedia rusă. Eroul de la 1991 devine despotul corupt şi alcoolic de mai târziu, cel care alege drept succesor pe fostul ofiţer KGB. Cercul se închide, o dată cu anul 1999.
Pe simbioza dintre autoritatea ilimitată şi corupţia endemică se clădeşte post-comunismul rus. Nostalgia sovietică pregăteşte resurecţia tiraniei. Regimul lui Putin alcătuieşte sinteza barocă ce oferă sclavilor un nou crez care să le anestezieze conştiinţa de oameni liberi. Măreţia statului este imperativul de la care nu se poate abdica. Datoria de ascultare este cea dintâi, cea de la care nu te poţi abate decât prin trădare de ţară. Fotografia Rusiei este a unei întinderi de şerbi peste care se ridică tronul marelui han.
Există însă şi o altă Rusie, fragilă şi demnă, o altă Rusie ce este şi patria de cuvinte în care se petrece exilul lui Şişkin. Simbolic, în această Rusie statuia lui Puşkin se află ca o stea ce pulsează : poetul ce îl înfruntă pe tiran este imaginea în care Şişkin regăseşte energia sacrificiului pentru libertate. Un Puşkin redus la efigia mitului, iată ce plasează Şişkin la temelia speranţei sale- cuvântul este mobilizat împotriva puterii.
Este însă această Rusie mai mult decât o utopie livrescă? Iată întrebarea la care istoria rusă pare să dea un răspuns de sumbră claritate. În faţa statului şi a sclavilor săi, această Rusie a literaturii şi a demnităţii nu a fost decât o victimă. Ucis în duel, asasinat, exilat, persecutat şi umilit, omul acestei Rusii nu a putut opri implacabila înaintare a imperiului. Sacrificiul celor care o locuiesc şi o înnobilează este unul de tragică, cumplită solitudine. Vocea lor este acoperită de marşurile defilărilor cazone şi de tropotul iobagilor mânaţi către moarte de statul ce le este stăpân.
Mihail Şişkin este parte din această Rusie ce nu poate învinge, dar care nu poate abdica de la datoria etică a apărării libertăţii. Izolată, denunţată, arestată, ea nu capitulează, precum o Antigonă ce nu acceptă porunca lui Creon. Şi chiar dacă ea nu poate decide viitorul naţiunii ce o ignoră, ea reafirmă demnitatea unei culturi. Timbrul acestei celelalte Rusii este cel pe care îl regăsim şi în inimile noastre, căci manuscrisele nu ard, niciodată.
Mihail Şişkin, “ Rusia mea. Perspectiva unui scriitor rus auto exilat în Occident.”, traducere de Adriana Dănilă, “ Curtea Veche “,2024.
