Interviu ANA BARTON: Scrisul e un mare taumaturg

Plîngi / rîzi (des? uneori?) cînd scrii? Plîngi / rîzi cu personajele cărților tale?

Și râd, și plâng împreună cu personajele. Des, da, foarte des. Uneori, am impresia că personajele se scriu singure, folosindu-mă pe mine: suflet, minte, degete. Și poate că râsul și plânsul meu sunt ale unei gazde, poate, de fapt, râd și plâng ele, numai că, aflându-se în mine, mă „contaminează“.

(credit foto: Cătălina Flămânzeanu)

Și ce altceva mai faci cu personajele care populează textele tale?

Stăm mult de vorbă. Cu unele vorbesc luni la rând, cu altele ani, sunt locul concepției, nașterii și creșterii lor, uterul lor, sânul lor apoi. Când se fac însă mari, lucrurile se complică, adică relațiile. Câteodată sunt sora lor, altă dată o prietenă, pot fi și cineva cu care nu se-nțeleg deloc sau chiar nu se suferă, ca-n viață. Trăim împreună tot timpul, eu nu sunt niciodată singură din acest motiv. Ba chiar aș putea spune că uneori suntem atât de mulți în sângele meu, că mă apucă un fel de toropeală existențială. Și, cum nu știu să mă odihnesc, mă așez și zac pur și simplu. De-acolo tot unul dintre cei mulți mă ridică fiindcă vrea să facă el ceva atunci, iar eu, deh, ca o amfitrioană ce mă aflu, îi împlinesc voia. Când, dintr-un motiv sau altul, nu i-o pot împlini, trăiesc o durere intensă despre care însă nu vorbesc nimănui. Este vorba despre momentele alea în care trebuie să „înghit“ personajul, acțiunea, starea pentru că am de împlinit îndatoririle de zi cu zi pe care le avem cu toții. Personajelor nu le place treaba asta cu îndesatul pe gât și se răzbună dându-mi starea aia că mă aflu în două lumi în același timp, una a lui vreau, alta a lui trebuie. Incongruențe omenești.

Dar ele pentru tine ce fac? Altfel spus, cum lucrează ele în tine?

Mă locuiesc. Mă fac să mă simt loc, nu om. Și e bine, să știi, pentru că se-ntâmplă să obosesc să fiu om. Sau să nu-mi placă, ori să mă-nfurii să tot fiu om. E felul lor în care mă smeresc. Cu unele, de exemplu, trăiesc de mult timp, ne știm bine. Numai că nu vor să se scrie, nu încă. E posibil să nu vrea niciodată, eu nu le voi obliga. Ne iubim, ne prețuim, dar nu vor să iasă. E dorința lor și le-o respect. Se prea poate să le placă mai mult lumea interioară, și mie mi se-ntâmplă așa. Dar și pe dosul mi se-ntâmplă, să vreau să exist pentru un timp oricât de puțin numai în lumea exterioară. Numai că eu nu am putința asta a lor de a alege. Așa că mă mulțumesc să le admir.

Viețile astea ale personajelor mă fac pe mine mai vie. Sunt, dacă vrei, „sediul“ lor, câmpul lor de bătălie și de odihnă. Cartierul lor general. Când am momentele mele de „nu mai pot“ și „nu mai vreau“ sau de „nu mai știu cum s-o scot la capăt“, preiau ele cârma, unele dintre ele, alea care nu dorm sau nu sunt plecate prin vacanțe. Știi, Cristian, în clipele în care mă gândesc la moarte, ca orice om, chit că oamenilor nu le place deloc să vorbească despre asta, mă gândesc la copilul meu, la familia mea, la prieteni și la personajele mele nenăscute încă. Și ele sunt familia mea, și lor le sunt datoare să fiu bine. De curând, am început să mă gândesc și la mine. Și mie îmi sunt datoare să fiu bine, da. Sau poate mie în primul rând.

Care este, pentru tine, starea cea mai adecvată pentru a scrie? Pentru a fi in the mood for…Bucurie, tristețe, mică depresie, neliniște, fericire?

Scrisul e un mare taumaturg. Păi, cum vine asta, o să spui? Vindeci bucuria și fericirea? Da, le vindec, adică le potolesc un pic. Cât să dureze bucuria și fericirea la intensități maxime, cât? Cam cât orgasmul, nu? Ne-ar crăpa inimile dacă ar dura foarte mult, n-am rezista fizic unui asemenea asalt. Așa că eu mereu caut să le-mpac și pe-astea două cu mine, ca să le pot duce, să le pot metaboliza. Bine, nu sunt dese, dar tocmai din acest motiv sunt cu atât mai periculoase.

Tristețea și mica/marea depresie par mai propice scrisului, nu? Adică e mai clar că are și el ce vindeca. Vine el cu forța lui uriașă, cu energia lui, și mi se oferă. Și mă ridică. E foarte bine așa. Am auzit zilele trecute la un om o expresie pe care n-o știam. Mi-a zis: „Nu vreau s-ajung să sufăr de mine.“ Am întrebat ce-nseamnă. Mi-a zis că autosuficiență înseamnă. Așa că să fii autosuficient în tristețe e foarte grav, poate fi chiar letal. Și vine marele taumaturg și te picură cu lumină sau cu umbră, dar te picură și te scoli. Mai greu, mai ușor, dar te scoli.

Sigur, nu știu dacă mai e cazul să adaug: bucuria, fericirea, tristețea, depresia întâi te „atacă“, le trăiești până în punctele lor culminante și după aia vine bătrânul înțelept, scrisul, și-ți face pace cu ele și cu tine.

Cu neliniștea e mai dificil. Pe starea asta nu scriu. E starea pe care mi-o suport cel mai greu, căreia-i fac față cel mai prost. Nu am învățat încă să las scrisul să mă împace cu ea. Parcă mă apăr de scris tocmai cu arma asta, cu neliniștea. E numai vina mea, eu nu știu să-i deschid poarta, iar scrisul e de-un bun-simț cosmic: nu dă buzna, dacă te găsește ferecat.

(credit foto: Crista Măceșaru)

(credit foto: Narcis Pop)

(credit foto: Ovidiu Moisin)

Dai personajelor tale mult / multe de la tine, din ceea ce ești în mod esențial? Sau ele sunt aproape autonome de persoana Ana Barton? Reformulat: ce transfer  afectiv are loc (dacă are loc) între tine și „ființele” din proza ta?

Sunt chiar independente, dar știi bine că mediul ne influențează pe toți covârșitor. Or, eu sunt mediul lor. Le convine, nu le convine, ne amestecăm și ne influențăm reciproc. Asta-i viața de om și de personaj. Ne dăm și ne luăm unii altora mult mai mult decât putem conștientiza. E foarte bine că există și subconștientul, altfel am fi devenit cu toții minunați contabili cu program de lucru de 24 de ore pe zi. Mutatis mutandis, e o formă de transfuzie afectivă între mine și personaje. Și „sângele“ ăsta nou vine cu amintirile lui, cu bucuriile lui, cu nevoile lui. E tipul ăla de transfer emoțional care se întâmplă în orice casă de oameni.

Scrii greu sau lejer? Se naște greu / ușor un text de-al tău?

Lejer, nu, niciodată. Uneori, textul iese ca-ntr-un dicteu automat. Sau așa am eu senzația. După ce l-am terminat, mă uit la el și străină, și mamă. E un sentiment bizar. Știu că eu l-am scris, dar parcă a venit din altă parte. Cu felul ăsta de texte mă-mprietenesc la redactare, când ne cunoaștem mai bine și reușesc să trec peste surprize și mirări. Alteori, travaliul e lung și greu. La romane mi se-ntâmplă cel mai mult așa. „Jurământ de rătăcire“ a gestat vreun an și jumătate, dacă nu mai mult. Când însă a vrut să se scrie, s-a scris ca nebunul, în flux. Și romanul pe care-l scriu acum e la fel de îndărătnic, ba chiar mai îndărătnic.

Proza sau textul poetic te spune / te vorbește cel mai bine?

Criticii și cititorii spun că scriu o proză lirică. Eu nu știu ce să-ți răspund. De poezie mă tem, o consider sacră. Așa că atunci când scriu ceva care seamănă cu poezia numesc genul ăla „gânduri în picioare“, din respect pentru poezie. Deci, nu scriu poezie.

Proza, da, mă spune, o spun și eu pe ea, e ca la dansul ăla vechi, călușarii, sau ca-n poveștile cu feți-frumoși și zmei, când se luptă ei cu săbii și se iau și la trântă. Ori ca-n ciuleandra, cu iureș. Dar e și lac de vară, liniștit. Proza îmi dă o libertate pe care eu, altfel, nu o am, nu mi-o permit. E lumea mea liberă, de-aia o și visez, pentru că mi-e atât de bine în ea.

Cum ai descoperit și cînd că ai ceva de spus în literatură, că nu poți dacă nu scrii?

Scriind am descoperit asta. Aveam 37 de ani, făceam publicistică de la 20 de ani, nu mai scrisesm literatură de când o terminasem cu poezia, adică din adolescență, când mi-am zis că nu mă mulțumește tentativa aia de poezie pe care o scriu și gata, am închis capitolul. La 37 de ani însă, am scris într-o zi un text, o poveste. Peste câteva zile, am scris altă poveste. Cam una pe săptămână. Așa veneau, iar eu le scriam. Frecvența asta a durat cam trei ani. Dacă se întâmpla să am atât de multe pe cap încât să nu pot scrie, atunci simțeam ceva ca o pierdere, eram iritată și după aceea tristă. Pe urmă, am început să scriu mai des, să mă duc din ce în ce mai mult în scris. Am început să fiu conștientă că nu mai pot fără la 40 de ani, când am publicat și prima carte, „Prospect de femeie“. De fapt, primele două, că în același an a apărut și „Mamifer“.

Dacă am ceva de spus în literatură decid cititorii și specialiștii în literatură: criticii, istoricii. Sigur, eu cred că am un ceva care e numai al meu de spus, dar probabil toți scriitorii cred asta. Aș scrie însă și dacă nu aș crede că am ceva de spus în literatură, nu m-ar opri asta. Aș scrie, dar n-aș publica nimic. Am făcut multă cronică literară, așa că sunt foarte autocritică. Poate prea, iar asta nu e tocmai plăcut. Însă e deja o deformare profesională de care să știi că eu mă bucur, chiar dacă tot mie îmi dau peste mâini. E necesară autoasprimea.

(credit foto: Lili Sumănaru)

Și, dacă ar fi să aruncăm o privire în imediata ta apropiere, cînd scrii, în timpul actului – să zic așa –, ce vedem, ce putem vedea? Un feng-shui anume? Obiecte, ritual(uri)? Liniște? Muzică? Zgomot? Cafea, ceai, țigarete?

Țigarete, din păcate, încă da. Dar le vin eu de hac foarte curând, mă pregătesc intens. E singurul meu viciu și e prins de mine ca acarienii. L-am mai dovedit eu în trecut, i-a venit iar rândul. Ritualuri nu am, n-aș numi ritual faptul că-mi fac cruce când mă așez la masa de scris și când mă ridic de-acolo, îmi fac și când mă așez la masa cu mâncare, la fel și când mă ridic, îmi fac și când m-așez la somn, și când mă trezesc din el. Nu e un ritual, e o dragoste. Zgomot, nu, muzică, da. Primul roman s-a scris cu mine ascultând un cântec în buclă – Sarah Blasko, „Bury This“. Cel pe care-l scriu acum are cântecul lui, de asemenea: Jun Miyake, „Lillies Of The Valley“. Dar uneori muzica se oprește și cântă liniștea. Cu oameni alături nu pot scrie însă. Am nevoie de singurătate și mă perturbă foarte tare să fiu întreruptă din pacea singurătății. Și-așa suntem mulți când scriu – personajele mele și cu mine –, unde să mai încapă și alți oameni? Dar ceai mult, da. Și limonadă cu ghimbir; mi-o fac singură. Și apă minerală. La cafea am renunțat, ca preambul la abandonarea tutunului.

Și o întrebare din aceeași serie: ce nu se vede – și ESTE – în tine / din tine, atunci cînd scrii?

Energia nu se vede, Cristian. Transa energetică, dacă vrei. Uneori, când ai mei mai intră peste mine din greșeală când scriu, îmi zic să sunt complet transfigurată. Că sunt alt om când scriu. E adevărat, asta îi sperie nițel, mai ales pentru că nu-i cuprinde, iar ei simt asta. Fata mea abia a început să accepte că în scrisul meu sunt numai eu, bărbatului meu i-a fost mai ușor. Au senzația că sunt abandonați în momentele alea, dar am grijă să compensez în restul timpului. Dacă citesc sau fac altceva tot eu cu mine, nu-i afectează. Însă când scriu, da. Atunci au ei cel mai acut sentimentul că eu nu sunt deloc cu ei, ci complet în altă parte, în altă lume. Și așa și este.

Te caută anumite teme și nu poți să scapi de ele dacă nu te așezi și dacă nu (le) scrii? Sau e mai simplu cînd scrii – alegi ceva și apoi întri acolo, cît se poate de lejer și de profi?

Se-ntâmplă și să mă caute cu obstinație anumite teme și să nu-mi găsesc liniștea până nu scriu, dar se-ntâmplă și să aleg, să m-așez și să scriu liniștită. Ce nu știu – și e posibil să nu învăț niciodată – e să scriu detașată. Mie detașarea mi se pare incompatibilă cu scrisul, dar poate numai mie.

De ce scrii, de fapt?

Pentru că nu pot să nu scriu, e o nevoie irepresibilă. Iar dacă nu mi-o pot împlini, sufăr ca un câine. Mai sunt și perioadele când sunt apăsată tare de cele ale vieții și nu-mi vine să scriu. Atunci să te ții spaimă strașnică: gata, a secat izvorul, asta a fost tot, s-a terminat? Dacă n-o să mai pot scrie niciodată? Când, de fapt, eu, cu neliniștile și cu tribulațiile mele, împing scrisul la periferia ființei și normal că nu-l mai văd, nu-l mai găsesc. Groaza de pierderea asta e ca aia de pierderea cuiva foarte apropiat, foarte drag. Pentru că scriul e cineva, nu ceva. Da, eu nu-l văd, nu-l pipăi cu mâna, dar îl știu, îl pipăi cu mintea și cu inima. E cineva care și-a făcut sălaș în mine. Și-i mulțumesc că m-a ales.

(credit foto: Ovidiu Moisin)

PROFIL

ANA BARTON a scris devreme şi-a debutat târziu, la 40 de ani, din smerenie faţă de arta literară, faţă de artă, în general. A făcut cu mare plăcere, ba chiar adesea cu drag, publicistică, îndeosebi culturală. Trăieşte-n bună pace şi-n sporadică înţelegere cu daimonul propriu. Din uniunea asta s-au născut volumele de proză Prospect de femeie, Mamifer şi Jurământ de rătăcire (toate publicate la Editura Herg Benet), cele două cărți-album Foto splendid – Colecţia Costică Acsinte: Viaţa socială şi Doamne şi domniţe, Cele mai frumoase proze ale anului: Antologie (Editura Adenium, 2014) şi Cartea simţurilor, volum colectiv coordonat de Dan C. Mihăilescu (Editura Humanitas, 2015). Cea mai recentă carte publicată a Anei Barton este Pervazul lui Dumnezeu (Editura Humanitas, 2016)

Scrii cu rețetă, „după rețetă” – ca să zic așa?

Nu. Nici cu, nici după. Acum, când vorbesc cu tine, scriu și la roman. Văd scene din el. Asta nu-nseamnă că nu sunt atentă la dialogul nostru, numai că lumea scrisului meu e una vizuală, auditivă, intens mișcătoare, îi mai iese câte-o mână, câte-un picior, ca la femeile gravide prin ale căror pântece mai vedem un cot sau un genunchi de copil.

Un mic joc, te rog: dacă ai putea să scrii „ca un bărbat”, cu cine ai vrea să semene sau să con-sune (nu neapărat să semene) literatura aceea, din proiecția noastră ludică?

Cu Cehov, cu Marquez, cu Celine, cu Eco. Și neapărat cu Răzvan Petrescu.

Ai modele la care îți raportezi literatura proprie? Repere majore? Dar anti-modele?

Nu, nu am modele. Nici anti-modele. Ce-am citit și-a fost bun m-a bucurat, m-a luminat, m-a îmbogățit. Ce-am citit și nu mi-a plăcut mi-a ascuțit simțul (auto)critic, mare folos ăsta.

Ce atribute tari pui tu literaturii pe care o scrii? Cum apreciează Ana Barton că este literatura Anei Barton?

O literatură cu om, din om, ca omul, omului. Cu piele, carne, sânge, oase, măduvă. Vezi că unii s-ar putea să le considere tari, iar alții să le vadă slabe pe doamnele atribute. Cum să-i zic? O literatură care umblă pe la-ncheieturile făpturii, cam așa. Pe-acolo pe unde nu prea se vede, pe unde se prea ascunde.

Pentru un text literar, în cazul tău, în ce termeni așezi raportul „premeditare – imprevizibil”? Altfel spus: (pre)vezi un text literar de-al tău și la nivel de „The Big Picture”, și la nivel de detaliu fin? Sau apar, pe măsură ce înaintezi în scris, multe surprize? Altfel spus: conduci un text sau te lași condusă de el?

Sunt și cal, și vizitiu. Până la urmă, tot eu îl conduc. La recitire, modific, dacă vreau. Dar mi s-a-ntâmplat să m-așez să scriu despre ceva, știam clar ce vreau, și să iasă complet altceva decât îmi propusesem. Să se scrie textul „singur“. Și, dacă așa a vrut el, l-am lăsat să se scrie. Ce, mie-mi impune cineva ce să scriu? Nu. Nici eu nu-i pot impune lui. Dacă însă nu mi-ar fi plăcut cum s-a scris, nu-l vedea nimeni în afară de mine. Nu e niciun risc să lași caii scrisului să fie sălbatici. Doar nu ne obligă nimeni să publicăm tot ce scriem.

(credit foto: Cătălina Flămânzeanu)

Cum te desparți de un text pe care l-ai scris? Dar, în mod particular, de o carte?

Ei, aici e-aici. Nu sunt o mamă bună. Dar deloc. Când mai citesc din cărți la lansări sau la lecturi publice, mă mai strâmb în sinea mea. Sigur, mă și bucur, când văd că, după mulți ani de când l-am scris, un text „se ține“, rezistă, încă îmi place. Dar mi se-ntâmplă să mă mai gândesc că l-aș cam modifica pe alocuri, îi găsesc eu atunci, pe loc, niște variante mai bune. Mă despart de cărțile mele după ce le-am scris, chiar dacă nu mă despart de unele personaje. Mi se par entități separate de mine, odată publicate. Gata, le-am lansat la apă, să navigheze, să trăiască, să aibă viețile lor. Eu mi-am făcut treaba, le-am dus până la majorat, să-și trăiască liniștite viețile. Ne mai întâlnim, mai vorbim, dar nu mă amestec în existențele lor. În mod normal, o carte nu trebuie să depindă prea mult după ce iese-n lume de autorul ei. Ar trebui să-i supraviețuiască mult și bine. Cărțile trăiesc mai mult decât oamenii, numai dragostea trăiește mai puțin.

(credit foto: Ovidiu Moisin)

Care este sau mai bine spus care ar fi cartea ta cea mai dragă pe care încă nu ai apucat să o scrii?

Romanul pe care-l scriu acum, „Nemuritorii de rând“. Săptămâna trecută, a făcut o cotitură atât de mare în viața lui intrauterină, atât de mare, c-aș putea-o numi revelație. Și, gata, m-am îndrăgostit de cartea asta, ba, mai mult, o iubesc direct. Asta e foarte bine, înseamnă c-o să ne scriem reciproc fără chinuri. Mă rog, fără chinuri mari. Și-a fost ceva venit ca din nimic, de nicăieri, ceva ce i-a schimbat complet traiectoria și m-a eliberat pe mine de niște angoase care tocmai ce-mpliniseră zece luni de când mă munceau. M-am eliberat și am plâns de bucurie. Cred că s-a eliberat și romanul, că nu i-o fi fost nici lui tocmai moale să-l trec eu prin multe rânduri de furci caudine. De săptămâna trecută a reînceput nebunia scrisului pe unde-apuc, a trezitului în fiecare noapte, să notez fragmente de vise, a sculatului de la masă, să nu pierd ce mi-a trecut prin cap. E cea mai sănătoasă dintre nebuniile mele. Și cea mai inofensivă, de altfel.

Dacă ar fi să întrupezi o carte – ca în Orwell, dar nu numai, de fapt – care ar fi aceasta?

Ar fi „Laur“ de Evgheni Vodolazkin. Dar ar putea fi și „Un veac de singurătate“ de Marquez ori „Însemnări de căpătâi“ de Sei Shonagon. Știi ceva? Ar fi toate trei și mai găsim, dacă vrei, alte câteva, că doară nici eu nu sunt una, deși una mă văd și una mă vede și lumea. Dacă omul ar fi numai unul în sinele său, ar fi prea periculos să-l lași singur cu el.