Despre autoînvestire se poate vorbi şi în cazul lui Pilsudski, care organizase din proprie iniţiativă prima brigadă poloneză şi declarase război imperiului ţarist pe 6 august 1914, cu câteva ore înaintea Austriei! Prin autoînvestire începuse, în 1919, şi acţiunea lui Mustafa Kemal pentru redresarea şi independenţa statului turc: „Nu mai încăpea îndoială că păşisem pe calea rebeliunii, întrucât continuam să conduc organizaţiile şi mişcarea naţională, refuzând să mă supun ordinului de rechemare.“ Caracterul dramatic al acestor întreprinderi stă în faptul că pleacă de la zero, bazându- se la început doar pe curajul şi clarviziunea iniţiatorilor.
Pilsudski camuflase instrucţia militară a viitoarelor legiuni poloneze sub veşmântul unor asociaţii sportive. Încălcând prevederile armistiţiului cu Antanta, Mustafa Kemal a construit o nouă armată din rămăşiţele celei vechi. De Gaulle, la Londra, se vedea pe sine „ca un om singur şi lipsit de toate, ca un om pe malul unui ocean pe care intenţionează să-l treacă înot“; în asemenea condiţii, el a izbutit să creeze, în afara metropolei, o armată de voluntari şi să marcheze prin ea participarea Franţei la efortul de război al Aliaţilor. Factorul decisiv, în toate aceste ocazii, este voinţa inflexibilă a unui şef şi puterea lui de a se impune. „Istoria demonstrează în chip incontestabil – relevă Mustafa Kemal – că, în marile întreprinderi, prezenţa unui şef cu o mare capacitate şi cu o energie neînduplecată constituie o condiţie sine qua non a reuşitei.“ Tot astfel de Gaulle, într- o carte publicată înainte de război (Le fil de l’épée [Tăişul sabiei], 1932), reproba „o concepţie abuzivă a supunerii“ şi elogia spiritul de iniţiativă al şefului: „Cei care au împlinit ceva măreţ au depăşit aparenţele unei false discipline.“
