Dintre toate profesiunile ce se cunosc, fiecare cu propria ei influenţă modelatoare, milităria este aceea care şterge cel mai drastic trăsăturile individuale.
Posedă în acest scop instrumente imbatabile: ierarhii, regulamente, uniforme… Mai ales uniforme! Însuşi dublul sens al cuvântului „uniformă“, iniţial adjectiv
(mişcare uniformă, viaţă uniformă, conduită uniformă), ulterior substantiv cu accepţie vestimentară, poate înlocui orice demonstraţie mai amplă. Aşadar, armata
suprimă deosebirile, sau cel puţin le trece în umbră.
Dar tot în mediul respectiv, graţie tocmai ambianţei specifice, se vor reliefa mai puternic spiritele rebele, aflate în conflict cu doctrina oficială şi cu obedienţa
faţă de dogme. Sunt acei inşi a căror înaltă idee despre sine, născută de timpuriu şi dezvoltată cu anii, se poate transforma în sentiment al predestinării. Întrebat de
un coleg de şcoală militară care sunt motivele izolării sale, Mustafa Kemal a răspuns: „Eu nu vreau să fiu ca ceilalţi. Vreau să ajung cineva.“ Fişa de caracterizare a lui de Gaulle, la absolvirea Şcolii Superioare de Război, reţine între altele atitudinea sa de „rege în exil“.
Anul 1914 ne aduce în faţă, pe marea scenă a Primului Război Mondial, toate personajele pomenite mai sus. În tabăra Puterilor Centrale îi aflăm pe Hindenburg, pe Mustafa Kemal şi, temporar, pe Józef Pisudski; în tabăra Antantei, pe Philippe Pétain, pe Mannerheim (general în armata rusă) şi pe tânărul căpitan de Gaulle. Cine ar fi putut întrezări atunci, în traseele lor viitoare, faptul că vor deveni cândva
şefi de stat? Care vor fi faptele lor de arme, victoriile şi înfrângerile, se va vedea la timpul potrivit. Laurii câştigaţi pe câmpul de luptă îi vor propulsa pe rând la funcţia supremă pe Pisudski, pe Mannerheim, pe Mustafa Kemal, pe Hindenburg, pe Pétain, iar cel mai bizar dintre ei se va autoînvesti prin cuvântul rostit la Radio Londra pe 18 iunie 1940: „Eu, generalul de Gaulle, îi invit pe toţi francezii care vor să rămână liberi să mă asculte şi să mă urmeze.“
